Există cărți despre care vei înțelege din primele 20 de pagini că e o carte proastă (uneori chiar mai rapid). Unii, chiar și din cunoscuții mei apropiați, mai pudici din fire, dar care niciodată nu vor citi o cronică de-a mea la vreo carte, (m-au întrebat și) mă vor întreba ce înțeleg eu printr-„o carte proastă”. Iar eu, ca de fiecare dată, le răspund că nu există un criteriu al meu prin care stabilesc că o carte e proastă iar o alta nu; în mintea mea, criteriul după care o carte este sau nu deplorabilă este stabilit de cărțile pe care le-am citit anterior. Nu voi critica niciodată pe cineva pentru că o aceeași carte, care mie mi s-a părut proastă, să li se pară genială sau de neratat. Nu, eu voi fi numai bucuros de plăcerea lor de-a o citi. Eu, însă, îmi voi căuta mai departe de lecturile mele bune, de cărțile pe care criteriul cărților citite anterior le acceptă drept bune sau foarte bune.
Ei bine. Mai există cărți pentru care îți trebuie acele 70 – sau mai bine – pagini pentru a intra pe deplin și corect în stofa cărții. Această carte (sau cărți) te poate plictisi, obosi, provoca, îți vine ușor să o lași de o parte, ți se pare ambiguă, neclară, nu se petrece nimic sau nu se petrece ce te-ai așteptat, te scandalizează, îți repugnă. Dar. Vine un punct în care în interiorul tău se declanșează un rulment în plus, rulmentul pe care ți l-a montat de-a lungul acelor 50, 70, 110 pagini însăși această carte. Iar acum acest rulment îți animă răsuflarea, ritmul gândurilor, volumul lor, te agită și îți trezește o mulțime de trăiri absolut noi pentru tine, te schimbă, chiar dacă nici tu și nici cei din jurul tău nu vor băga de seamă care anume sunt schimbările pe care ți le-a provocat. Abia cu timpul vei conștientiza (sau poate nu) ce influență a avut acea carte asupra ta, iar rulmentul pe care l-a făcut să lucreze pentru tine, va persista și va fi o parte a întregului care-l vei reprezenta.
În cele din urmă, există o a treia categorie de cărți (și poate că multe altele pe lângă acestea), care îți va da de înțeles încă din primele pagini că e cartea ta, că e o carte de la care trebuie să ai din start așteptări mari și să te faci comod, eventual cu un creion în mână, și (și o cafea!) să faci pauzele cuvenite la fiecare virgulă și punct, precum și la cuvintele care se află înaintea acestora. Uneori e destul să citești trei capitole dintr-o asemenea carte ca să înțelegi că e o carte scrisă de un mare scriitor. Să citești jumătate din ea ca să înțelegi că despre cartea aceasta se va vorbi încă mult timp, că ai dat peste o carte despre care se va scrie așa cum se scrie despre satul Comala din romanul Pedro Paramo, de Juan Rulfo, sau despre Gregor Samsa din Metamorfoza lui Franz Kafka, ori Don Quijot din romanul omonim al lui Cervantes. În fine, să o termini de citit și să înțelegi că presimțirile tale vor fi neapărat împlinite.
Aceste din urmă presimțiri, că am dat peste o carte mare, peste un mare autor, peste un personaj despre care se va vorbi mult timp, a cărui nume va circula și se va scrie în listele de recomandări pe la facultățile de litere, le-am trăit citind romanul lui Mohamed Mbougar Sarr, CEA MAI TAINICĂ AMINTIRE A OAMENILOR.
Roman apărut în colecția Anansi Contemporan al editurii Pandora M (acum imprint al editurii TREI), în traducerea din franceză a unui foarte bun scriitor și poet, O. (Ovidiu) Nimigean, în 2022.
Trama romanului e destul de simplă, pe alocuri, poate chiar, clișeică: Un tânăr scriitor senegalez de la Paris, citește un roman al unui conațional de-al său, Labirintul neomenescului, scris de T.C. Elimane (mi-a trebuit să trec de 70% a cărții ca să mă gândesc la asocierea numelui acestui scriitor cu acela al lui T.S. Eliot), roman care a fost ținta unui scandal literar, după care a fost extras din vânzare și distrus, iar scriitorului i se pierd urmele. Acest tânăr scriitor, fiind, puțin spus, impresionat de istoria acestei cărți și a autorului ei, începe o căutare amplă...
...care se transformă într-un roman de 490 de pagini de mai mare frumusețea.
E, ușor spus, banală descrierea pe care i-am făcut-o romanului. Orice carte mare (și nu e vorba despre volum aici) e imposibil de rezumat. T.C. Elimane sau Madag, numele lui – de dinainte de botez – din satul natal, este un personaj amplu, mistic, aproape un sfânt, la început, pentru toți cei care l-au citit, un plagiator puțin mai târziu, un singuratic plutind în enigma sa, chiar și în preajma celor mai buni prieteni ai săi (Witold Gombrowicz și Ernesto Sabato – da, da, aceeași pe care îi știți și voi), apoi un suspect ucigaș, un dezertor, un magician și, în cele din urmă un om obișnuit, cu fricile și traumele sale, cu pierderile și rateurile sale (acceptate sau ba), un hăituit întors la originile sale mai năpăstuit decât atunci când a plecat. Biografia acestui personaj – chiar dacă mereu se creează senzația că nimeni nu știe nimic și tuturor le-a scăpat – este atât de amplu construită, cu încrengături și legături de relații și persoane, cum numai realitatea vieții ți-o poate alcătui. O biografie pe care și-o creează, mai mult sau mai puțin în totalitatea ei, cititorul, alcătuită de istoriile și viețile altor zeci de personaje, a poveștilor pe care le-a avut personajul principal, tânărul scriitor Diegane Latyr Faye, cu aceste personaje. Iar povestea acestor personaje (s-ar zice de al doilea plan), pentru a fi în continuare valide întru construirea „dosarului” T.C. Elimane, sunt, fiecare în parte, niște lumi cu totul și cu totul originale, ample, cu o mulțime de detalii despre care ți-e imposibil să crezi că au fost inventate de acest scriitor și că în realitatea sunt transcrierile unor vieți adevărate.
În mare parte, toate personajele, ba chiar și T.C. ELimane însuși, au suferit de pe urma lui T.C. Elimane. Fiecare a fost inspirat, vrăjit, îndrăgostit de Labirintul neomenescului, cartea lui, apoi au vrut, omenește, să-i cunoască autorul – unora reușindu-le, altora nu tocmai (sau deloc); deși până într-un final se afla că Elimane știa, ca un clarvăzător ce era, despre fiecare din ei – iar cunoscându-l se neomeneau. Și poate că asta însemna, în cele din urmă, adevăratul labirint al neomenescului. Căutarea exasperată a celui care te găsea de la început și te lua cu el, te purta pe urmele lui, așa cum el se purta pe urmele înaintașilor săi, pe urmele fantomelor trecutului său.
Toate aceste încâlceli, răscruci de drumuri ale evenimentelor secolului XX (război, holocaust, greve), intersectări ale personalităților (sus-pomeniții Gombrowicz și Sabato, dar mai sunt și alții, aproape o duzină) duc, iremediabil, la începuturi. Pe T.C. Elimane l-au dus în satul lui de baștină, la fel cum și pe naratorul cărții, tânărul Diegane. Iar pe cititor la începutul cărții, acolo unde Mohamed Mbougar Sarr ne-a oferit un indiciu, care e un citat din Detectivii sălbatici de Roberto Bolano:
„ O vreme Critica însoțește Opera, apoi Critica se disipează și Cititorii sunt cei care o însoțesc. Călătoria poate fi lungă ori scurtă. Apoi Cititorii mor unul câte unul, iar Opera își urmează călătoria singură, chiar dacă o altă Critică și alți Cititori se ridică la înălțimea solidității sale. Apoi Critica moare din nou, iar Cititorii mor și ei, și pe acest drum al oaselor Opera își urmează călătoria spre singurătate. A te apropia de ea, a naviga în siajul său este, indiscutabil, un semn de moarte sigură, dar o altă Critică și alți Cititori îi vin aproape, neobosiți și implacabili, iar timpul și viteza îi devorează. La sfârșit, Opera călătorește iremediabil singură în Imensitate. Iar într-o zi Opera moare, cum mor toate lucrurile, cum și Soarele se va stinge, și Pământul, și Sistemul solar, și Galaxia, și cea mai tainică amintire a oamenilor.”
Iar acum ați aflat și de unde vine titlul cărții.
Pe mine, Cititorul, în timpul aventurii lecturii ei, cartea aceasta m-a dus tot la baștina și la trecutul meu. Am terminat-o de citit în chiar microbuzul care mă ducea spre satul de baștină (Carahasani). Iar acolo, acasă, după tot calabalâcul drăgălășeniilor de plăcută revedere și minunat timp petrecut împreună, după o tură cu bicicleta tatălui meu prin ulițele satului, după hârjoneala cu toate pisicile și câinii, filmarea tuturor păsărilor cântătoare posibile, cu gândul la cartea asta stăruindu-mi încontinuu, mă frământa același lucru, exact – dar uite, te rog să mă crezi: exact! – în modul în care îl frământa pe narator la finele acestui roman:
„Madag [Cartea] va veni să mă vadă într-o noapte [poate chiar în noaptea asta, m-am gândit] ca să îmi ceară socoteală, poate pentru a se răzbuna, știu... Fantoma [ei] lui, înaintând spre mine, va murmura cuvintele teribilei alternative existențiale care a fost dilema vieții lui. Alternativa în fața căreia șovăie inima oricărui om bântuit de literatură: a scrie, a nu scrie.”
Am scris. Și sper că nu i-am făcut niciun rău. Pentru a mi-o confirma, e destul doar să o citiți și voi. Și poate că voi veți putea (sau nu: dacă veți alege a nu) scrie mai bine despre ea.
O puteți găsi aici:
Cea mai tainică amintire a oamenilor
Mohamed Mbougar Sarr
Anansi Contemporan, 2022
Traducere din franceză de O. Nimigean
