De multe ori mă întrebam cum se „construiește” un spirit atât de încăpător și pătrunzător a unui scriitor de talia lui Kazantzakis, căci după ce-i citești Zorba grecul, Hristos răstignit din nou, Sărăcuțul lui Dumnezeu, Fratricizii, e imposibil să nu-ți dai asemenea întrebări – scrierea lor te obligă la o putere a spiritului care aproape că depășește capacitatea umană.
O cale de a afla acest mister este și citirea jurnalelor — precum și citirea jurnalelor sau corespondențelor oricărui autor, care ți-l descoperă aproape în totalitate și abia atunci poți purta un dialog la egal prin operele lor.
Acum câțiva ani am citit Grădina de piatră, de Nikos Kazantzakis (ed. Humanitas), care e un fel de jurnal mistic în Japonia, care a fost o mare descoperire, poate chiar și printre primele mari jurnale citite de mine (de atunci au mai urmat: Kafka, Gombrowicz, Gide, Sebastian etc). Iar acum, editura Humanitas a publicat cele trei jurnale integrale ale călătoriilor lui Kazantzakis:
Jurnal de călătorie. Japonia, China
Jurnal de călătorie. Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea
În aceste trei jurnale se ascunde răspunsul la întrebarea mea de mai sus, cel puțin în ceea ce-l ține pe Nikos Kazantzakis. Iar din cel din urmă vă las aici un fragment de Paști, din Ierusalim. Un exemplu splendid și ireproșabil de antrenament al spiritului prin provocare și călătorie și/de cunoaștere.
Paști
Mă plimb prin luminoasa Biserică a Învierii, în amiaza Paștilor, iar florile de lămâi împrăştiate peste tot călcate în picioare umplu aerul cu miros de apă de flori şi putreziciune. O bătrânică îngenunchează pe placa Pogorârii de pe cruce, iar fiica ei palidă stă în picioare și îi dă, unul câte unul, lucrurile din trusoul ei. Cu indiferență, domol, bătrâna mamă le trece pe deasupra pietrei lustruite murmurând descântece tainice, străvechi. Cămașa largă lucrată strâns, care-i va fi cămașă de nuntă, ciorapii orientali trandafirii, pernele, cearşafurile, basmalele, brățările de bronz şi cerceii lungi de argint... Tânăra neclintită, indiferentă, ca un animal căruia nu i-a venit încă timpul, ia înapoi din mâinile bătrâne lucrurile din trusou, sfințite, și le aşază într-o desagă galbenă țesută.
Preoţii apuseni trec grăbiți, armenii cu nas de șoim, nădușiți, nespălați, abisinienii subţiri se opresc brusc la icoane și trupurile lor uscate miros ca porumbul copt. Sub o arcadă, între două coloane, stă un tânăr preot arab, slab, cu oase subțiri, cu o bărbiță rară, îşi sprijină bărbia într-un toiag lung de trestie şi se uită cu ochii neclintiți, în jos, la pardoseală. Lângă el o arǎboaică, subțire și ea, cu ochi mari, înfășurată într-o rasă neagră, cu o lumânare albă de Înviere în mână, îi vorbeşte tânărului preot încet, armonios, fără să-l privească și plânge. M-am rezemat de coloana de-alături și am ascultat mult timp misteriosul plânset al femeii, ca și cum aş fi ascultat o vână de apă cum curge fără speranță către mare pe un prundiș mărunt. Niciodată nu am simţit că o inimă de femeie se topeşte cu atâta pasiune, cu atâta răbdare şi se varsă în bărbat.
A fost singura adâncă bucurie pascală a mea pe ziua de azi.
Merg de ici-colo prin biserică, fără noimă; nu simt în mine nici o înviere. Îmi amintesc de Sfântul Munte; îmi amintesc marele meu asalt de a crede.
M-am dus în Sfântul Munte să-mi liniştesc inima, să văd înflorit pustiul, să primesc și eu, seara, la ceasul când apune soarele, în pragul meu pe Domnul. Mă ardeau înăuntru focuri neorânduite, iubiri nemărturisite femeii, lui Dumnezeu, ideii, nu puteam să discern, pentru că nici o dorință a mea nu lua chip concret. Voiam să asupresc și să preschimb în mine, cât reuşeam, cu puterile firii, vechile moşteniri şi noile patimi. Ah, pe toate mi le vor da, spuneam, Dragostea şi Tăcerea, cele două forţe primitive care au stat lângă Dumnezeu în timpul creației.
Ah! Să rămân singur, liber, departe de vârtejul societății, departe de stâna turmei omenești! Să păşesc, să păşesc și să nu văd decât soarele, marea şi stâncile! Să simt cum măruntaiele mi se clatină ca două frunze bifurcate în marele copac al lui Dumnezeu!
În fața mea au apărut, strălucitoare şi mereu răcoroase ca stâncile care acum ies din mare lângă țărm și picură, mănăstirile bizantine deasupra valului. Pe ţărm călugării de toate vârstele se apleacă și trag toţi împreună năvodul plin de pești; puțin mai încolo, o barcă trasă în tersana, întinsă pe drugi, are vâslele încrucişate pe piept şi stă la soare.
,,Ce minune! Ce singurătate! Ce fericire!“ mă gândeam şi urcam. Și, de cum am intrat în prima mânăstire şi am călcat vechiul prag, ros tot, şi am înaintat în curte, o căldură tainică a pus stăpânire pe mine:
„Doamne”, am strigat înăuntrul meu, oricine-ai fi, ajută-mă să-mi înalt sufletul mai sus de bucurie şi de fericire. Să urmez cea mai înaltă ierarhie a plăcerii, cărarea sacrificiului de sine și a suferinţei!"
Biserica întunecată și răcoroasă era plină de sfinți și de îngeri, de porumbei de piatră în vârful coloanelor, de litere îmbrățișate de capete de berbeci şi de viță-de-vie cu strugurii mari de piatră. Am simțit că sunt înconjurat de prezențe nevăzute și că de pe cupolă alunecă și mă ating, pipăind, heruvimii şi serafimii.
Prin întunericul răcoros, mari, miloși, deznădăjduiţi, luceau ochii Preasfintei Fecioare şi strălucea în văzduhul încețoşat de tămâie bărbia ei puternică.
,,Tu, cea cu dulce sărut, Stăpână a Mării", spuneam în picioare dinaintea ei, „o, Inimă a omului care L-ai încăput pe Acela pe care cer şi pământ nu-L încap, o, Faptă, o, tu, a Zecea Muză, Preasfântă Fecioară strigătoare, ai scos strigăt de primejdie, ca o strajă la hotare care a scrutat de departe cum fojgăe arabii şi cum calcă lumina sacră.
Şi te-ai ridicat drept, Generăleasă, învârtind uşor baltagul, şi au zornăit clopoţeii șoimești și ceaprazurile tale de argint şi a strălucit pieptul tău neatins, ca o lună plină, și au sărit toţi tinerii, cei copți pentru plăcerea lui Dumnezeu şi a morţii, și se avântă în urma ta, Amazoanǎ!
Pentru că în inima mea te miști ca Victoria creștină, care nu se teme de sânge și urmează, zuruind, cu pași mari, pe Dumnezeu venit la oaste pe pământ!"
Așa vorbea şi tresălta inima mea, și umblam din mânăstire în mânăstire. Voiam s-o aleg pe cea mai aspră, ca să-mi săvârșesc asceza. Puțin timp, mult, pentru totdeauna, nu ştiam. Simţeam numai nevoia să rămân singur-singurel, tăcut, luni de zile.
Mi-au îngăduit să locuiesc într-un schit pustiu, deasupra mării, schitul Înaintemergătorului. Înțepenit pe o prăpastie, pustiu, fără apă, fără copaci. O cărare îngustă urca de la ţărm și după un ceas ajungea la pragul meu. Schitul avea două chilii si un vechi paraclis dărăpănat, plin de picturi murale. Înaintemergătorul, alături de Hristos, în dreapta pe catapeteasmă, era ca o lăcustă subțire și verde, cu doi ochi mari, galbeni; și, cum stătea pe vârful picioarelor, ai fi spus că nu calcă, ci sare din copac în copac. Iar în spate pe umerii lui se clătinau, ca două mari limbi de foc, două aripi uriașe; ai fi crezut că trupul acesta subțire și uscat a luat foc şi arde; a luat foc sare să aprindă toată lumea.
În primele zile, aplecat pe pragul meu, mi-am schițat asceza. Cu numere, cu legătură logică, cu nebunie măsurată.
Mă împărțeam pe mine însumi în două tabere: cea de sus şi cea de jos, cea luminoasă și cea întunecoasă, sufletul și trupul. Şi vesteam războiul între ele. Spuneam: „Voi supune, cât pot, dorințele trupului. Vrea să doarmă? Voi veghea. Vrea să mănânce? Voi posti. Vrea să se odihnească? Mă voi ridica și voi urca pe munte. Îi este frig? Mă voi dezbrăca şi voi călca pe pietre."
Şi apoi însemnam isprăvi mai înalte: „Când voi învinge trupul, mă voi întoarce spre suflet și-l voi împărți și pe el în două tabere: cea inferioară și cea superioară, omenească și dumnezeiască. Mă voi război cu micile bucurii spirituale - cărțile, arta, rațiunea şi înţelepciunea. Voi lupta cu virtuţile întronate, recunoscute - dreptatea și mila, prietenia, răbdarea şi respectul."
Şi iarăşi, ca și cum aveam să înving și a doua oară, însemnam înăuntrul meu o nouă împărțire: „Jos Speranța, ultimul duşman,
și sus, în înalt, flacăra lui Dumnezeu care mă va mistui, în întuneric adânc, fără răsplată!“
Niciodată n-am să pot povesti chinul meu și dulceaţa lui de negrăit. În trei luni deja nu mai puteam să stau în picioare de atâta post şi trai rău, ochii mi se afundaseră în orbite, urechile îmi vuiau, brațele şi picioarele îmi ajunseseră ca de lăcustǎ.
Aşa, într-o asemenea nelinişte, îmi treceau zilele şi nopțile. Deodată, într-o dimineață, fără să fi luat încă vreo hotărâre, un glas zeflemitor se auzi înăuntrul meu:
– Pleci!
Încăpăţânându-mă, am răspuns:
- N-am nevoie de încuviinţarea ta! Da, plec.
- Cabotinule! De teamă şi de lene refuzi să-ți priveşti sufletul în față, fără strigăte și înflorituri retorice! Pleci! E mai confortabil acolo jos; aici înghețai de frig, flămânzeai, nu vedeai oameni, nu te vedeau oameni - şi ce valoare are virtutea fără spectatori? Şi ce cabotini mai suntem noi, dacă nu avem admiratori să ne aplaude? A, mi-e silă că sunt alipit de tine!
– Cine eşti?
– Sunt Ochiul care veghează din mijlocul cerului la măruntaiele tale și văd. Și, vrei, nu vrei, fie că mergi înainte, fie înapoi, şi spre nimicirea ta, şi spre libertate, fără milă te însoţesc!
- Nu vreau! Sunt om, trup şi lut şi duh, una! Și tot, până la inimă, până la frunte şi deasupra frunții, mă mistui în foc! Pustiul nu-mi liniștește inima, Hristos nu mai poate să-mi izbăvească sufletul, un glas aspru mă cheamă să-l urmez. Eu nu joc teatru și nu vreau spectatori.
– Nu te întreb! Sunt înăuntrul tău, deasupra ta, cavalere. Numai eu nu trec, iar tu vei pleca, joc vremelnic al apei, al ţărânei, al focului şi al vântului! Numai eu exist!
– Cine ești?
— De-atâţia ani sunt cu tine, nefericitule, și nu mă cunoști?
Așa s-a stins glasul, zeflemitor și îndurerat.
__________
