Pe parcursul citirii cărții INSIDE STORY de Martin Amis, am tot publicat fragmente și fragmențele, sublienieri și extrageri nerușinate cu duiumul, pe care le subsemnam ca fiind bucăți din „romanul cu de toate”. Romanul chiar le conține pe toate: autoficțiunea – delicioasă, tehnici sau lecții despre scris (autorul a dat și un subtitlu romanului: Cum să scrii), comentarii istorico-politice (cele mai plictisitoare, kilometrice… moartea căprioarei) împreună cu tributuri prieteniilor sale cu scriitorii generației sale și a generației tatălui său (scriitorul Kingsley Amis), pe care, evident, i-a cunoscut.
Deci, dacă ar fi după mine – să mă ierte maestrul că după ce am citit cu poftă lecțiile sale despre scris îmi bag și eu lecțiile mele –, aș lăsa doar autoficțiunea, lecțiile despre scris, și bijuteriile/bârfele cele mai prețioase despre viața scriitorilor despre care a vorbit prea pe larg și prea tărăgănat.
Chiar și așa: INSIDE STORY îmi va rămâne în memorie ca un roman consistent, bine scris, volubil (or eu iubesc cărțoaiele), pe care îl voi recomanda cu încredere oamenilor care îmi vor cere recomandările, sau celor cu care vom ajunge în preajma tărâmului preailuminat al Literaturii și va trebuie să-mi hrănesc orgoliul cu o tragere la țintă cu recomandarea potrivită omului și stării lui de spirit.
Va trebui să mă repet, romanul are titlul întreg indicat abia pe foaia de titlu a cărții: INSIDE STORY. Cum să scrii. Aceasta este important de știut atunci când te apuci de el, deoarece textul acestuia te introduce cu tot cu căciulă în lumea/atelierul/meseria scriitorilor, și dacă te plictisește o frântură, cum se prea poate să ți se întâmple, autorul îți oferă cheia chiar la începutul cărții: „gândește-te la locul ăsta ca la ceea ce este – un bloc de locuințe. De la care ai propriul set de chei.”. Deci, ești liber să părăsești sala festivă în care Trump stă la masă cu vrăjmașul său oriental și se scuipă cu drone și să te ridici la etaj, unde cu o priveliște mirobolantă spre coperta a patra, stă maestrul Martin Amis, care, ca un neon vernacular, de pe o stradă londoneză, când și când dispare, când luminează când nu prea, dar e gata mereu să dea câte o explicație și să se împartă cu câte un șiretlic despre scris.
Și, în romanul lui Martin Amis ești pe deplin îndreptățit să te simți comod să faci ce vrei tu, deoarece: „Acest roman, romanul de față, nu este doar vag, ci eminamente autobiografic. Și ca să capeți dreptul să figurezi într-o astfel de lucrare nu ai nevoie decât de istoricitate. Trebuie doar să te fi întâmplat și, iată, ai prins un loc.” scrie autorul. Poți fi fericit, așadar, pot fi fericit și eu (și sunt) că Martin Amis m-a inclus în romanul său autoficțional, cu permisiunea de a urmări, dar nu și a interveni.
Dar să fii atent, dragă cititor care ai ajuns până aici, că maestrul știe să și glumească.
Unul din convingerile cu care se împarte Martin Amis în această carte. Convingerei care se vor luate ca niște sfaturi pentru viitorii scriitori, este să evite să scrie despre Vise și despre Sex. Visele, scrie el, sunt o spumă ce dănțuiește pe suprafața unui iaz sau a unei bălți agitate; însă sexul este oceanic, și acoperă șapte zecimi din suprafața Pământului. O forță atât de fundamentală, de diversă, de grandioasă, de ofertantă. Și, cu toate acestea, cumva, evocarea ei pe pagină este peste puterile noastre. Apoi, mai adaugă: „Mângâie detaliul”, declara Nabokov de la pupitru. Și e un sfat excelent. Dar n-o face când scrii despre sex.
Ei bine, tocmai asta și face Martin Amis pe durata unei pătrimi din carte – mângâie detaliul sexului. A mângâia detaliul sexului e o expresie fericită, cred, deoarece scrie foarte mult și despre lipsa de sex în relația sa cu una din fostele sale cu nume nabokovian, Phoebe Phelps („alcătuită din improvizații și compromisuri misterioase și străbătută de contracurenți și de moduri diferite de a face lucrurile).
Iar ultimul paragraf al cărții, pentru că tot se încheie și nu mai poate frâna nici într-un fel curgerea romanului, Martin Amis povestește un Vis de-al său. ))
Înainte de a te lăsa să te decizi singur dacă vrei sau nu să citești acest roman monstru, care te înghite și nu te lasă să scrii despre el, ci să scrii din el, să nu citești altceva, să nu trăiești altceva decât istoria în care te-a tras Martin Amis, voi lăsa câteva din sfaturile, sau, îndrumarele legate de scris (nu toate), pentru a te alege cu ceva util din lectura acestei recomandări de carte cam lungi, cum nu obișnuiesc să scriu.
Așadar (stimate scriitor începător sau veșnic ucenic):
„Intrigile și cârligele narative suscită același deziderat: ele îi adresează cititorului o întrebare, asigurându-l implicit că întrebarea își va afla răspunsul.” Utilizează-le!
„…a scrie ficțiune despre bărbați și femei reali e ceva nemaipomenit la care să te înhami.”
Așadar, scrie autoficțiune!
„Dacă ar fi să definesc pana de inspirație a scriitorului, aș spune așa: Este ceea ce se întâmplă atunci când subconștientul, dintr-un motiv sau altul, a devenit inert sau, mai rău chiar, s-a retras cu totul. În cazul autoficțiunii, subconștientul este disponibil, la îndemână; doar că regretabil de neexploatat.”
Antrenează-ți urechea internă!
„De exemplu, când citesc – asta se aplică în special în cazul ficțiunii, dar nu doar al ei – îmi închipui pe undeva că ce am eu pe genunchi este o ciornă a unui text pe care l-aș fi putut scrie eu. Așa încât îmi zic: Hmm, aici nu aș formula chiar așa, aș evita repetiția aia, frazei ăsteia îi lipsește precizia, cuvântul ăla ar fi trebuit strecurat mai pe la începutul propoziției și – iar și iar – rima /asonanța /aliterația aia este voită sau nu? Ș.a.m.d.
A continua să fii scriitor în timp ce citești îți intră în sânge și contribuie la antrenarea urechii. Cât despre a reuși să faci proza să curgă frumos – asta e o chestiune misterioasă. Dar siguranță în ceea ce privește ritmul se poate dobândi treptat.”
Pune în acord Stilul cu Conținutul.
„Abstractizarea combinată cu străduința suscită o furnicătură înfiorată și zădărnicită, ca atunci când îți vine să strănuți și nu poți; este furnicătura vieții creative.”
„Sfârșitul unei fraze este o ocazie hotărâtoare. Sfârșitul unui paragraf e și mai hotărâtor (ca regulă generală, caută să plasezi fraza cea mai reușită la finalul lui).Sfârșitul unui capitol este seismic, dar totodată și mai flexibil (fie plasează paragraful cel mai reușit la sfârșit, fie urmează-ți instinctul de a-l întrerupe cu o mică lovitură a ciocănașului tău de judecător). Vei fi ușurat să afli că sfârșitul unui roman este de obicei necomplicat, fiindcă la momentul acela totul se va fi decis deja și, cu puțin noroc, cuvintele de încheiere îți vor părea prestabilite.”
„Fiecare cititor în parte își creionează mintal o altă imagine a doamnei Bovary.”
„Atunci când scriem, și citim în același timp. Când citim (așa cum remarcam mai devreme), și scriem. Cititul și scrisul sunt cumva unul și același lucru.”
„Scriind cutare sau cutare roman înveți – descoperi informații – despre cutare sau cutare roman.”
„Majoritatea ficțiunilor, inclusiv proza scurtă, își au originea în subconștient. De multe ori le simți apropiindu-se. E o senzație nemaipomenită. Nabokov o numea „o palpitație”, Updike „un frison”: un sentiment de expectativă creatoare. Subconștientul te avertizează: în timpul ăsta ai meditat la ceva fără s-o știi. De acolo vine ficțiunea – din neliniștea asta tăcută. Iar acum, poftim, ți-a dat de scris un roman.”
Mi-a fost greu să mă opresc doar la acestea & să mă opresc aici. Vă urez lectură plăcută, orice ați citi, și, dacă binevoiți, puteți chiar lăsa un comentariu sub articol, într-un mesaj sau în descrierea unei Distribuiri, pentru a putea crea un dialog pe tema cărților.
Cu respect, plecăciuni și temenele, Librarul Lazi, Victor Fală.
Martin Amis. Inside Story (Cum să scrii). Anansi World Fiction, 2024.
Traducere din limba engleză și note de Mihaela Ghiță.
