Roman recomandat de Valentina Șcerbani ca fiind unul din preferatele lui Alexandru Bordian – cine s-ar fi îndoit că o să mi-l iau pe dată? –, dar cum recomandare a fost acreditată în același timp și de Dumitra Rasnoveanu, prezentă la târgul de carte de la Chișinău, contextul m-a făcut să mă apuc în aceeași zi de carte, mai ales după ce am citit prima propoziție: „Majoritatea fetelor drăguțe au labele picioarelor urâțele...” 🫠
Prin urmare, am tot purtat cartea aceasta după mine până le-am umflat capul tuturor cunoscuților mei despre necesitatea vitală de a o citi — ceea ce face de cele mai multe ori un librar; ceea ce-l face pe un librar un librar — de fapt l-am făcut și pe Emilian Galaicu-Păun să caute cartea peste tot după ce i-am zis, la lansarea cărții Silviei Goteanschi, că Lenore este într-un fel sau altul o Molly Bloom, iar Mătura sistemului, într-această ordine de idei, este un soi de ULISE în care Molly și Leopold Bloom și-au inversat rolurile, Molly (adică Lenore) devenind personaj principal al romanului, păstrându-și în mică măsură (sau în măsura necesităților) pornirile bovarice.
Dar Lenore Beadsman, personajul principal al cărții, este și nici mai mult nici mai puțin decât un Enkidu al acestei epopei care se numește Mătura sistemului. Toți – păcătoși, pătați și malițioși din fire ca oricare om – încearcă să o îndrepte pe Lenore, să o aducă pe calea cea dreaptă (a lor).
Noroc de Lenore că e o fată cu caracter (caracter care se vede din primul capitol, în care avea în jur de 15 ani; de unde pornesc multe alte conexiuni care se ramifică pe întinderea întregului roman), o fată adorabilă și adorată aproape de toți (de toți bărbații în primul rând), așa cum o caracterizează Rick Vigorous:
a) de la aspectul fizic
„Părul este tuns cu breton și colțurile se curbează peste obrajii lui Lenore și aproape că se unesc undeva sub bărbie, ca fălcile fragile ale unei insecte prădătoare. O, părul poate mușca. Părul m-a mușcat.”
b) și sentimentalități
„Un sărut cu Lenore e un scenariu în care alunec cu tălpile unse pe derdelușul umed al buzei de jos, ferit de intemperii de îmbrățișarea umedă și caldă a buzei de sus, în cele din urmă strecurându-mă între buză și gingie și trăgând buza spre mine așa cum își trage un copil păturica, și mă holbez chiorâș pe deasupra ei cu ochi răi la lumea exterioară lui Lenore, din care nu mai vreau să fac parte.”
c) la
„Lenore are calitatea unui fel de joc despre ea însăși. Cam pe-acolo. Cum chestia asta nu prea are sens, s-ar putea să fie adevărată.”
Dar cine e Rick (Richard) Vigorous?
Iubitul (sau mă rog) lui Lenore, angajatorul ei și proprietarul editurii Frequent and Vigorous. Un editor de succes am putea spune, care a pornit și el de la a fi angajatul unei edituri, unde avea un succes enorm:„Făcusem sume obscene de bani pentru editură, atinsesem cote editoriale atât de amețitoare, că salariul ajunsese aproape suficient ca să trăiesc din el.” Deși problema lui Rick este că-i prea îndrăgostit de Lenore. Prea bolnav de. De aceea și termină (???) prost, pe când începuturile lor sunt atât de frumoase – ați văzut supra – atât de:
„Am râs amândoi. Aveam o erecție fioroasă și dureroasă, erecție care, mulțumită unuia dintre puținele avantaje ale aspectului meu fizic, nu era o sursă de stânjeneală, nici măcar potențială.”
Rick Vigorous poate fi Ghilgameșul acestei epopei. Așa cum drumurile lor atât de întrețesute cu Lenore se ramifică și devin un adevărat Magic Roundabout al Dragostei și o linie roșie a acestui roman.
Acțiunea romanului începe cu dispariția străbunicii lui Lenore, care se numește Lenore și are părul „alb ca bumbacul, cu breton, și colțurile i se curbează pe ambele părți ale capului, aproape unindu-se sub bărbie, ca fălcile unei insecte.” – vă sună cunoscut, nu?
Străbunica lui Lenore, Lenore, e fosta studentă a lui Wittgenstein și promotoarea activă a filosofiei lui, după care: „Cuvântul este cel care defineşte lumea şi o controlează.” Filosofie care i-a fost impusă și lui Lenore-Lenore, cea tânără, în urma discuțiilor interminabile cu străbunica ei, în vizitele la casa de bătrâni, unde s-a și întâmplat accidentul dispariției.
Cursa aceasta a căutării bunicii se transformă într-o căutare a sinelui și într-un calambur de satiră politică și socială de mai mare frumusețea și hazul, datorită scriiturii formidabile a lui David Foster Wallace. De aici poate și refuzul lui Lenore de a urma moștenirea tatălui său, putred de bogat, și a avea o funcție în societate și a se căuta permanent. Așa cum dispariția bunicii 🙀 la fel nu pare întâmplătoare, căci după Wittgenstein, or nimeni nu o știa mai bine decât străbunica Lenore, lipsa funcției e o pierdere a identității. Căci ce funcție ar avea niște bătrâni sleiți dintr-o casă de bătrâni?
Cartea cuprinde nu doar câteva linii de subiect și o mulțime de teme abordate cu personaje foarte ample, recognoscibile, dar mai conține și o serie de povești în povestea generală. O mie și una de... porți, așadar, spre ideea romanului. Mare parte din acestea sunt poveștile lui Rick Vigorous pentru Lenore, povești primite de el la editură și care devin un scut al său, un limbaj prin care imposibilul de redat față de Lenore devine posibil, așa cum nimeni nu știe mai bine decât el cât de mult îi plac lui Lenore poveștile bune.
Aceste scurte povești demască o abilitate splendidă a lui Wallace în a scrie atât proză scurtă cât și romane ample, cum e Mătura sistemului, la fel și talentul lui de a construi personaje pe cât de ciudate tot pe atât de credibile și naturale, dar ce zic eu personaje - orașe întregi! Acum se pune problema de a găsi atât proza scurtă cât și celelalte cărți a lui Wallace în română.
Până atunci, vă îndemn cu tot postmodernismul în suflet și creier, să citiți acest roman.
Apropo, papagalul de pe copertă e „un papagal nimfă, galben-lămâie deschis și fluorescent, cu o creastă de pene roz și țepoase de lungimi diferite, două gheare solzoase enorme și ochi atât de negri, încât străluceau. O pasăre pe care o cheamă Vlad Țepeș...”, și e unul din cele mai faine personaje a romanului. 🤭
