Emoții sălbatice și antagonism istoric, intoleranță și cruzime, poftă de dominație și de certitudine morală, epurări și pedepse într-un dialog mut al statuilor spulberate.

 Când societățile se împart în triburi încărcate de râvnă revo­luționară și oarbe la lecțiile istoriei, convinse că trecutul a fost iremediabil rău, distrugerea simbolurilor comune este  dirijată de setea de transcendență și de foamea de sacru, iar  ceea ce începe cu dărâmarea de statui se termină cu uciderea de oameni.

 Când servesc fanteziilor grandioase ale unor tirani ca Ramses al II-lea, Iosif Vissarionovici Stalin ori Saddam Hussein, statuile domină, impresio­nează și intimidează. Când funcția lor este benignă, statuile ne definesc și ne susțin identitatea peste timp. Ne spun cine suntem și cine nu suntem. Ele sunt convingerile, valorile și amintirile noastre păstrate în marmură, în piatră și în metal.

Hatșepsut (Teba, Egipt) 

Nero (Colchester, Marea Britanie) 

Athena (Palmyra, Siria) 

Statuile lui Buddha de la Bamiyan (Bamiyan, Afganistan) 

Hecate (Constantinopol, Imperiul Bizantin)

Sfânta Fecioară din Caversham (Caversham, Marea Britanie)

Huitzilopochtli (Tenochtitlan, Mexic)

Confucius (Qufu, China)

Ludovic al XV-lea (Paris, Franța)

Felix Mendelssohn (Leipzig, Germania)

Monumentul Confederat (Portsmouth, Virginia, SUA)

Sir John A. Macdonald (Montreal, Canada)

Edward Colston (Bristol, Marea Britanie)

Cristofor Columb (Caracas, Venezuela)

Cecil Rhodes (Cape Town, Africa de Sud)

George Washington (Portland, Oregon, SUA)

Iosif V. Stalin (Budapesta, Ungaria)

Yagan (Perth, Australia)

Saddam Hussein (Bagdad, Irak)

B.R. Ambedkar (Vederanyam, India)

Frederick Douglass (Rochester, New York, SUA)

 Dacă suntem incapabili să împărtășim evenimentele din trecut ori să le dăm uitării, șansele de a mai trăi un viitor comun scad în galop. Pe măsură ce coborâm în spiralele urii, tot mai greu de descâlcit, batjocorim idealul iubirii față de dușmani, pe care eu îl înțeleg, simplu, ca respect față de umanitatea celor cu care nu suntem de acord, mai ales când ne aflăm în conflict cu ei. Chiar dacă reușim să cădem de acord asupra faptelor istorice esențiale, nu este deloc sigur că ne vom înțelege în privința interpretării lor. Astfel, memoria își dezvăluie adevărata ei natură: un dans de fragmente discordante, fiecare piesă luptându-se să se atașeze de un tablou convenabil, care să dea sens trecutului, prezentului și viitorului nostru. Speranța UNESCO de a recupera Bamian ca spațiu unde alcătuirea partizană a memoriei să fie depășită nu produce decât un abis. Este același abis în care cad statuile distruse.

Autor

Peter Hughes este doctor în filozofie și psiholog specializat în studiul mecanismului prin care indivizii cad pradă nebuniei gloatelor. Jurnalist radio cu mare experiență, a studiat extremele comportamentului uman, iar combinația de cunoaștere academică și atenta observare a lumii reale îi asigură o perspectivă unică asupra straniilor porniri omenești, vechi de când lumea, de a distruge simbolurile trecutului.

A colaborat la BBC, ABC Australia și a semnat numeroase documentare. A publicat articole în The Huffington Post, The Spectator, Quillette, Perspective Magazine, The New Statesman.