S-ar putea scrie mult despre cât de diferită e experiența lecturii dintr-un autor japonez (pentru umilul cititor din mine care a admirat distant cultura acestei țări, fără să citească vreun autor de-al ei), în raport cu oricare altă lectură: un contemporan român, un clasic european sau chiar romanele hollywoodiene.
În cazul cărții de față, străbătute de un fi(o)r al realismului magic, textele lui Hiromi Kawakami te rup definitiv de realitatea imediată, de orice realitate, și te trag după ele în mlaștina unei alte lumi paralele și totuși, o să vedeți mai târziu, chiar după spusele autoarei, atât de apropiate de lumea reală.
Trei povestiri, toate deopotrivă încărcate de personaje reale care-și trăiesc viețile ca și cum nimic ieșit din comun nu s-ar întâmpla, pe când, realitatea lor e aceeași cu realitatea creaturilor magice deocheate care mișună în jurul lor. Femeile-șerpi, care gătesc formidabil și sunt parteneri de viață minunați, până nu-ți proclami refuzul de a intra și tu în rândul/lumea șerpilor. Mini-vulpile drăgălașe aducătoare de noroc și fragranțe. Păsările Kiwi wunderkinzi șamd.
Spre încheiere putem citi, cel puțin în ediția Polirom 2021, tradusă de Diana Tihan, o Postfață a autoarei, care e la fel de simplă și frumoasă precum sunt textele ei. Postfață pe care o lasă aici:
„Îmi place foarte mult să scriu câte ceva, dar când mă apuc să scriu despre întâmplări reale, parcă îmi îngheață mâna şi nu merge.
Însă dacă este vorba nu de întâmplări reale, ci de tot felul de lucruri gândite şi imaginate de propria mea minte, atunci scrisul merge lin, de la sine, oricare ar fi subiectul.
În secret, îmi numesc romanele ,,poveşti neadevărate". Cele trei »poveşti neadevărate" strânse în acest volum sunt scrise între a doua jumătate a anului 1995 şi prima jumătate a anului 1996. Am scris mai întâi „Jurnalul unei nopți nedesăvârşite", apoi ,,Când calci pe şarpe", şi la final, „Dispariţie".
Atunci când scriu „povești neadevărate“, până și trăsăturile feței îmi capătă o mină mincinoasă și dacă cineva mi se adresează în acele momente, am impresia că îndrug pe nerăsuflate numai neadevăruri.
Probabil e din cauză că sunt complet integrată în „ținutul ficțiunii”.
Ţinutul ficțiunii se află chiar lângă ținutul real, având şi teritorii care uneori se suprapun peste cel real.
Ţinutul ficțiunii are o intrare îngustă, dar se întinde pe o suprafață incredibil de vastă.
Când eram mică mă jucam adesea pe tărâmul ficțiunii, așa că nu prea cunoșteam alte locuri de joacă. Dacă mi l-ar fi interzis cineva pe motiv că e o lume neadevărată,
probabil că l-aş fi nimicit. Înnebuneam și cu trupul, și cu inima, atât de hotărâtă eram să mă joc în lumea mea.
Nu jucam nici tenis, nu făceam nici yoga, nu mergeam nici în excursii cu rulota, nu urcam nici pe munte, ci când aveam mai mult răgaz, îmi petreceam timpul pe tărâmul ficțiunii, ceea ce cu greu se poate spune că era o viață sănătoasă. Dar pentru că aşa am fost mereu crescută, n-am ce face.
Dacă printre cei care citesc aceste rânduri se află și persoane iubitoare de ficțiuni", atunci vă invit să vă jucați puțin și înăuntrul ficțiunii construite de mine.
Aș fi nespus de bucuroasă dacă ați face asta. Vă mulțumesc mult.”
29 iulie 1996, Hiromi Kawakami
Găsiți cartea aceasta, sau altele de la autoare, și să aveți ochi și timp pentru ținutul frumos al ficțiunii.
Librar, Victor Fală.
