Apariția celui de-al doilea roman al lui Alexandru Bordian, apărut la Editura Cartier, 2022, m-a prins (în primul rând) fără bani și citind din „Carte de vise” de Leonid Dimov. Dar le-am rezolvat rapid pe ambele, întru prietenia pe care i-o port lui Alexandru, și am trecut la lectura „Cas(ei)a mai multor primăveri”.
Să treci de la Dimov la „Casa mai multor primăveri” e ca și cum ți-ai uda gura cu Viorica de la Purcari ca să nu rănești sandvișul cu parmezan și vinete. E ca și cum ai complimenta paharul de lapte proaspăt muls cu o înghițitură de cafea - sau invers -, îmbunătățindu-i, astfel, destinul. Să treci de la Dimov la „Casa mai multor primăveri”, iertați-mă, e ca și cum. Pauza dintre aceste două lecturi nu a fost nici cât un interval dintre înghițitura de sake și mușcătura obscenă din portocala de după.
De asemenea, am prins să citesc, înaintea apariției romanului lui Alexandru, un bunișor fragment din "Extravagantul Conan Doi" de Mușatescu, unde și acesta vorbește cu patos despre bucate și cafele. Însă Mușatescu vorbește despre bucate ca un mâncău, nu ca unul care se delectează cu perversitate de acestea, așa cum o face Alexandru.
În „Casa mai multor primăveri”, mâncarea e pretutindeni. Toți mănâncă! Nu-mi dau seama cum au izbutit să ajungă personaje de carte stând doar cu gândul la îmbucături. Nici tu replică filosofică, nici tu discursuri lungi și pompoase din gurile lor. Au lăsat totul pe Alexandru și ei mănâncă, mănâncă, mănâncă. Mănâncă, beau, fumează și se $$$$$:
„Închid ochii și văd cum mama se întinde după trei ardei cu cremă de brânză, mama mănâncă trei ardei cărnoși cu cremă de brânză, mama își întinde mâinile și ia ardei cherry cu cremă de brânză, mama își întinde oasele și ia o baghetă crocantă, o rupe în două și se lungește pe plaja de zahăr făcută de tata"
„Mendel Portugali deschide o sticlă de whisky care costă cât o aripă de Boeing; iar chelnerul bețiv aduce:
Raţă umplută cu foie gras și trufe negre - stropită cu vin de la Château Margaux.
Pate din limbă de privighetoare - stropit cu vin de la Château Latour.
Păpuși din silicon care juisează în maniera Anitei Ekberg - stropite cu vin de la Château Haut-Brion.”
„Zavatin a muiat miez de pâine în zer dulce de mozzarella și a spus: te-ai fript, generalul meu. Ciudați mai sunteți voi ăștia cu bani, vă scăldați în lacuri de coniac, dar vă înecați într-o cană de cafea.”
Autorul Casei mai multor primăveri e un daimon care își împlântă vârful limbii în cafea sau cana cu lapte și cu satisfacția degustării țocăie și lipăie aerul până îi dispare gustul, apoi repetă delictul. El jonglează, abracadabrant, cu sticlele de fanta și ceștile de cafea, citind destinele de pe fundul acestor cești, fără a pierde zațul și zeama, pardon, cafeaua.
Alexandru Bordian uimește și chiar, așa cum îl regăsești pe neașteptate, poate să te sperie - ca și cum ți-ar da cu chipiul EscoBart peste nas de după un colț - așa cum o fac biografismele în textele tuturor autorilor, cu detaliile, mici dar impresionante, despre sine, pe care le încorporează în text. Astfel, pe când în „Casa Inglezi” o găsim pe soția acestuia bine-învelită într-un joc de cuvinte „iar tu șcerbani fără milă” - Șcerbani fiind, știți bine, numele de familie a tinerei prozatoare și soție a lui Alexandru Bordian -, în romanul de față o urmărim, cu prenumele stiut (pe acela de Valentină și numele de „soție” - o demascare totală) și, doamne-doamne, goală(!):
„casa lor era despărțită de casa mea printr-un perete transparent, un perete ca o lentilă de sticlă care mărea câmpul vizual, prin el, ca în palmă, se vedea tot ce se întâmpla în casa mea, patul nestrâns, fructele de pe masă, soția ieşită din baie, ceea ce nouă, de partea cealaltă, ni se înfățișa drept un perete din piatră nu era decât o lentilă gigantică, chiar şi sunetele din toată casa mea se auzeau, televizorul, foșnetul hainelor, clipocitul apei, pașii soţiei despuiate, cu păr pubian excelent, fără să ştie că de partea opusă stăteam eu, țeapăn, şi o urmăream, lentila mărea imaginea soției de două ori, Valentina părea o uriaşă păpuşă de ceară, simțeam și mirosul dulce-acriu”.
Și în general, la capitolul ăsta, al moldovencelor, mai avem de vorbit. De-a lungul romanului se întâlnesc de câteva ori cele trei personaje - care așa se și numesc - moldovencele - ispititoare, lascive și cu furnicături în locurile moi și umede. Autorul e gata să jure că nu este el acela care se îmbăiază cu ele, dar eu zic că nu merită să-l credem chiar din prima, ci să mai recitim și să ne convingem singuri că:
„Moldovencele poartă rochii care rezistă douăzeci și cinci de ani, și le stă de minune și sunt vrednice de trăinicia asta, moldovencele strănută cum ar exploda gladiolele, și dacă eu tuşesc, ele se dezbracă de rochii și îmi aduc lămâi cu gurile, cu dorinţă de armăsar mă trag la masa unde cuţitul e mire, iar slănina e mireasă, mă trag la masa unde cuţitul e însurat de nouă ori, iar slănina e tăiată în nouă felii subțiri, și mi se toarnă lichior pentru femei anemice, și vă spuneam, eram într-o vreme prielnică pentru decăderea unei familii, eram aproape în putrefacție.”
Iar „Buricul se sărută încet, buricului i se șoptește: cu buzele astea am plâns de dorul soților noștri, cu buzele astea alungăm durerile. E greu să găseşti o gură care să-ți sperie bolile, noi ştim să mușcăm ca lupul şi să lingem ca vulpea, să lingem cu limbă curată, să lingem cu limba lui Dumnezeu, şi când moldovencele murmură aşa, mă tem să nu-mi mănânce burta, dar ele mă potolesc, Lazăr, noi nu lăsăm urme de dinți, Lazăr, saliva vindecă mai bine decât laptele cu salvie, Lazăr, saliva e mai tămăduitoare decât untul de iepure.”
Acum, dacă e să luăm o notă mai serioasă totuși, trebuie să menționăm că romanul „Casa mai multor primăveri" pe lângă experimentalul textual, pe lângă jartiera stilistică, barocă, și în afara limbajului bine intenționat și formidabil jucat, este și, în adâncimi (sau poate chiar la suprafață) o satiră politică: din multe puncte de vedere actuală, din altele vizionară, căreia nu i-am oferit nici un dram de atenție, deoarece m-am desfătat cu primele menționate. Urăsc seriozitatea. O urăsc pentru că sunt prizonierul ei fidel. Să se ocupe altcineva de partea politică a romanului, eu merg să mănânc și să $$$ $ $$$$.
Fală Victor
