În contextul apariției unei noi traduceri în română a romanului ULISE de James Joyce, la editura POLIROM, Iași, traducere realizată de Rareș Moldovan la un an de la publicarea ediției centenare în traducerea (unică până acum) a lui Mircea Ivănescu, la Humanitas Fiction, am decis să vă lăsăm aici spre delectare (!) un fragment dintr-un scurt eseu scris de Carl Jung despre acest roman. Un eseu prea puțin cunoscut pentru cât de bun e, pentru cât de exact și, permiteți-ne, înălțător e.
Eseul poate fi găsit în întregime în volumul 15 al Operei Complete a lui Carl Jung, apărută la Editura TREI (2003): Despre fenomenul spiritului în artă și știință. (p. 112-141)
Ulise (1)
Un Monolog
Titlul se referă la James Joyce și nu la îndelung rătăcitorul şi ingeniosul erou din perioada prehomerică, care a știut, prin viclenie şi faptă, să scape de duşmănia şi răzbunarea zeilor şi a oamenilor şi, după o călătorie anevoioasă, s-a întors la căminul natal. În cea mai strictă opoziție cu omonimul său antic, Ulisele joycean este o conştiinţă inactivă care doar percepe, chiar un simplu ochi, o ureche, un nas, o gură, un nerv tactil, abandonat, la întâmplare și nestăpânit, cascadei agitate, haotice, demente de date psihice şi fizice şi înregistrându-le pe acestea aproape fotografic.
Ulise(2) este o carte ce curge de-a lungul a 735 de pagini; un flux de 735 de ore sau zile sau ani, alcătuit dintr-o singură zi obişnuită pe lumea aceasta, o zi fără sens, atât de lipsită de importanţă: 16 iunie 1904, la Dublin, o zi în care, în fond, nu se întâmplă nimic. Fluxul începe în haos şi se sfârșește în haos. Un unic adevăr strindbergian, extraordinar de mult intricat şi, spre oroarea cititorului, nicicând epuizat despre esenţa vieţii omeneşti? Probabil despre esenţă“, cu siguranţă însă despre zecile de mii de suprafețe și sutele lor de mii de nuanțe subterane. Nu există în aceste 735 de pagini, oricât de departe ajung cu privirea, nici un fel de repetiții evidente, nici o singură insulă de odihnă fericită unde cititorul dispus, îmbătat de amintire, să se aşeze acolo şi să poată contempla mulțumit drumul parcurs – să zicem de vreo sută de pagini —, chiar dacă ar fi doar amintirea vreunui locşor comun, care s-ar fi furișat din nou binevoitoare într-un loc neaşteptat; nu, un flux nemilos se rostogoleşte neîncetat, cu o iuțeală sau necontenire ce se înteţeşte în ultimele 40 de pagini chiar până la lipsa punctuației, pentru a da expresie în modul cel mai cumplit vidului care-ţi taie respirația sau te înăbuşă, plin sau încordat, până la insuportabilitate. Acest vid, absolut lipsit de orice speranţă, este tonul predominant al întregii cărți. Ea începe și se sfârşeşte nu numai în neant, ci se și compune numai din neanturi(3). Totul este infernal de neînsemnat, chiar o strălucită „spurcăciune a Infernului“, dacă priveşti cartea din perspectiva acrobației tehnice.(4)
Am avut un unchi în vârstă care gândea absolut liniar. M-a oprit odată pe stradă şi m-a întrebat: „Știi cum chinuie Diavolul sufletele în Infern?". Am spus că nu ştiu, iar el a zis: ,,Le lasă să aştepte". A spus şi şi-a văzut de drum. Această remarcă mi-a venit în minte când am ,,arat" prima dată prin Ulise. Fiecare frază este o aşteptare care nu se împlinește; în cele din urmă nu te mai aştepti, din pură resemnare, chiar la nimic şi, spre groaza ta repetată, îți dai seama treptat că bine te-ai gândit. Într-adevăr, nu se întâmplă nimic, nu se demonstrează nimic (5) și totuși o misterioasă așteptare te trage, în contrast cu o resemnare lipsită de speranţă de la pagină la pagină. Cele 735 de pagini care nu conțin nimic nu sunt nici pe departe albe, ci strâns tipărite. Citeşti şi citeşti şi citeşti şi-ți închipui că pricepi ce citeşti. Întâmplător, dai peste un gol de aer într-o nouă frază — dar te obișnuiești cu toate, dacă ai atins o dată gradul potrivit de resemnare. Așa am citit și eu, cu deznădejde în inimă, până la pagina 135, aţipind de două ori. Diversitatea extraordinară a stilului joycean acționează monoton şi hipnotic. Nimic nu-i vine în întâmpinare cititorului, totul se îndepărtează de el şi-l lasă cu gura căscată. Cartea câştigă şi de aici noi puteri, neîncântată în sine, ci ironică, sarcastică, veninoasă, dispreţuitoare, tristă, deznădăjduită, încrâncenată, şi de aceea atrage în mod fatal simpatia cititorului, dacă somnul n-ar fi cât pe ce să-i întrerupă binevoitor această risipă de energie. Ajuns la pagina 135(6), am căzut definitiv într-un somn adânc, după diverse eforturi eroice de a mă apropia de carte sau de a o aprecia just", cum se obişnuieşte să se spună. Când m-am trezit după un timp, părerile mi se clarificaseră într-atât, încât acum am început să citesc cartea de la coadă. Metoda s-a dovedit la fel de utilizabilă ca şi cea obişnuită, adică poți citi cartea şi de la coadă, căci nu există în ea nici un înainte şi nici un înapoi, nici un deasupra şi nici un dedesubt. Totul ar fi putut să se întâmple sau se va întâmpla aşa în viitor.(7) Poți citi o conversație cu tot atâta plăcere de la urmă, căci nu există poante. În întregime nu are nici una, căci fiecare frază are destulă raison d'être, ca să fie sau să pară viabilă. Caracterul de vierme, căruia de unde i s-a tăiat capul îi creşte o coadă, iar din coadă un cap, este propriu întregii cărţi.
Această nemaipomenită şi terifiantă însuşire a spiritului joycean arată că opera sa ține de clasa creaturilor cu sânge rece şi în special a viermilor, care, dacă ar fi în stare de literatură, în lipsa creierului mare, şi-ar folosi la scris nervul simpatic.(8) Cred că la JOYCE este prezent ceva de genul acesta, aşadar o gândire viscerală(9) la oprimarea extinsă a activității creierului mare, care în cazul său se limitează fundamental la percepere. Activitatea domeniilor simțurilor la JOYCE trebuie să ne uimească sincer: ce și cum vede, aude, gustă, miroase şi pipăie este peste măsură de uimitor, în afară ca şi înăuntru. Muritorul obişnuit se mărgineşte de regulă, dacă e specialist în domeniul simțurilor sau al percepţiei, fie la exterior, fie la interior.
JOYCE le cunoaşte pe ambele. Ghirlandele şirurilor de asociații subiective se împletesc cu figurile obiective ale străzii dublineze. Obiectivul şi subiectivul, exteriorul şi interiorul se întrepătrund permanent atât de mult, încât, cu toată claritatea imaginii individuale, rămâi până la urmă îndoit dacă e vorba de o tenie fizică ori transcendentală.(10) Tenia este în sine un întreg cosmos de viață și are o prolificitate fabuloasă; după cum mi se pare, o imagine urâtă, însă nu cu totul nepotrivită pentru capitolul joycean. Tenia nu poate face altceva decât să producă noi tenii, dar asta într-o abundență inepuizabilă. Cartea lui JOYCE putea la fel de bine să aibă 1470 de pagini sau un multiplu al acestora, şi tot nu i s-ar fi diminuat nici un pic infinitul şi tot nu s-ar fi spus esenţialul. Dar vrea JOYCE să spună ceva esențial? Mai are oare vreo justificare aici această prejudecată de modă veche? OSCAR WILDE considera opera de artă ceva complet inutil. În epoca noastră n-ar avea de obiectat împotriva acestui lucru nici măcar un semidoct; însă inima lui aşteaptă totuşi ceva ,,esențial" de la opera de artă. Dar unde se ascunde acesta la JOYCE? De ce nu ni-l spune? De ce nu-l prezintă cititorului, arătându-l cu un gest expresiv – ,,semita sancta ubi stulti non errent"(11)?
Da, m-am simțit prostit şi supărat. Cartea nu voia să-mi vină în întâmpinare şi nu făcea nici cea mai mică încercare să se recomande, iar asta îi pricinuia cititorului sentimente de inferioritate enervante. Semidoctismul îmi zace atât de evident în sânge, încât presupun naiv ca o carte să-mi spună ceva şi să mă facă s-o înţeleg evident, un antropomorfism mitologic proiectat asupra obiectului, asupra cărții! Mai cu seamă, cartea asta, despre care nu poţi să ai vreo părere - esență a înfrângerii supărătoare a cititorului inteligent, care totuşi până la urmă nu... (ca să mă folosesc şi eu de sugestivul stil joycean). O carte are totuși un conținut, prezintă ceva, dar eu îl suspectez pe JOYCE că el n-a vrut să „prezinte“ absolut nimic. Oare nu l-a prezentat chiar pe el-şi de aceea probabil această solitudine ,,de unul singur", această procedură fără martori oculari, această impolitețe enervantă față de cititorul care-şi dă silinţa? JOYCE mi-a provocat enervarea. (Se spune să nu-l confrunți niciodată pe cititor cu propria lui prostie - Ulise însă a făcut-o.)
Note de subsol:
1 Acest eseu literar, publicat pentru prima oară în Europäische Revue, nu este o lucrare ştiinţifică, la fel de puțin ca şi aperçu-ul ce urmează despre PICASSO. Dacă îl preiau, cu toate acestea, în culegerea Psychologische Abhandlungen, o fac pentru că Ulise este un document humain esenţial şi caracteristic pentru epoca noastră, iar părerea mea despre el este şi un document psihologic, care arată idei ce joacă în lucrările mele un rol considerabil în aplicarea lor practică asupra unui subiect concret. Eseul nu este lipsit numai de caracter ştiinţific, ci şi de orice intenție didactică şi de aceea cititorul să binevoiască a-i acorda numai interesul unei opinii subiective şi care nu este definitivă.
2 Ediţie engleză, ed. a 10-a, Paris, 1928.
3 Insuşi JOYCE O spune (Work in Progress, în: transition[Paris]): „We may come, touch and go, from atoms and ifs, but we are presurely destined to be odds without ends".
4 CURTIUS (James Joyce und sein Ulysses, Zürich, 1929) defineşte Ulise ca fiind o carte luciferică... E o operă a Antihristului".
5 CURTIUS: „Un nihilism metafizic este substanța operei lui Joyce". Loc. cit., pp. 60 şi urm.
6 Cuvântul magic, care a intrat în mine ca un ghimpe adormitor, se află la p. 134 jos şi 135 sus. Adică: ,,that stony effigy in frozen music, horned and terrible, of the human form divine, that eternal symbol of wisdom and prophecy which, if aught that the imagination or the hand of sculptor has wrought in marble of soul- transfigured and of soultransfiguring deserves to live, deserves to live" („acea efigie marmoree, dăltuită în muzică îngheţată, încununată cu coarne şi înfricoşătoare a divinei forme omeneşti, acel simbol veşnic al înțelepciunii şi profeției, cu adevărat dacă ceva din ceea ce închipuirea sau mâna sculptorului a lucrat în marmura sufletului transfigurat şi a puterii de a transfigura sufletul merită să trăiască, merită să trăiască." - în versiunea românească a lui Mircea Ivănescu, Editura Univers, Bucureşti, 1984, pp. 165-166; în continuare, după aceeași ediție -n. t.). Aici am mai întors o pagină şi privirea mi-a căzut asupra pasajului următor; a man supple in combat: stonehorned, stonebearded, heart of stone" („bărbat suplu în luptă: cu coarne de piatră, cu barbă de piatră, cu inimă de piatră" - ed. cit., p. 169). Propoziţia se referă la faptul că Moise nu era uluit de puterea Egiptului. Aceste fraze conţineau narcoticul ce-mi scotea din circulaţie conştiinţa. Cum am descoperit mai târziu, aici am realizat pentru prima oară atitudinea autorului şi ideea infinită a operei sale.
7 Supralicitat în: Work in Progress. CAROLA GIEDION-WELCKER spune pertinent: »Idei ce revin mereu la suprafață în veşminte ce se schimbă şi transformă veşnic şi se proiectează înăuntru într-o sferă absolut ireală. Totdeauna, pretutindeni" (Neue Schweizer Rundschau, Zürich, 1929, p. 666).
8 În psihologia lui JANET acest fenomen se numeşte „abaissement du niveau mental". La alienaţi este involuntar, la JOYCE un antrenament intenționat artistic, prin care bogăția și profunzimea grotescă a gândirii onirice vin la suprafața perceptibilă, sub eliminarea acelei „fonction du réel", adică a conştiinţei adaptate. De aici predominarea automatismelor psihice şi lingvistice şi neglijarea totală a posibilităţii de a comunica şi a sensului ce-ţi spune ceva.
9 Cred că STUART GILBERT (Das Rätsel Ulysses, Zürich, 1932) are dreptate admițând că fiecare capitol este condus de dominanta unui organ intern sau de simț. El citează; rinichi, organe genitale, inimă, plămâni, esofag, creier, sânge, ureche, muşchi, ochi, nas, uter, nervi, schelet, carne. Această dominantă funcționează ca un laitmotiv. Eu am așternut pe hârtie frazele de mai sus despre gân direa viscerală în 1930. Confirmarea lui GILBERT îmi este de aceea foarte prețioasă, pentru faptul psihologic că la ,,abaissement du niveau mental" apar
reprezentanţii organelor" susținuți de WERNICKE.
10 CURTIUS, loc. cit., p. 30: ,,El reproduce fluxul conştiinţei fără a-l filtra logic sau etic".
11 ,,Drumul drept, pe care cei proşti nu se pot rătăci."
Librar Lazi — Fală Victor
