Probabil că voi vă cunoașteți îndeaproape deja cu aceste două nume, Ernest și Celestine, aceste două personaje pe care suntem obișnuiți să le citim copiilor, alături de care să admirăm ilustrațiile lui Gabrielle Vincent (pseudonim al ilustratoarei Monique Martin, alcătuit din prenumele bunicilor ei). În română cunoaștem seria Ernest și Celestine grație editurii Frontiera. Cărți pe care le puteți vedea aici.
Aceste povești au luat naștere spontan, într-o corespondență pe care o ținea Daniel Pennac cu Gabrielle Vincent, adică Monique Martin, însă prea puțină lume știe că îi aparțin lui de fapt. În această carte, Daniel Pennac a încercat să transmită întreaga poveste a prieteniei unui urs cu o șoricică, o, așa-zisă, prietenie interzisă, marea temă a cărții acesteia. Iar în cărțile lui Gabrielle Vincent putem citit doar despre momentele lor de mare fericire, cum e și frumos de cucerit atenția copiilor.
Adevărul e că Daniel Pennac a vrut să scrie de fapt despre prietenia lui cu Monique Martin, „de fapt, sunt convins, scrie Daniel Pennac, că prietena mea Gabrielle Vincent era Celestine!”. Un microroman în cinstea lui Gabrielle Vincent.
Dacă poveștile ilustrate se pot recomanda copiilor de la 3 ani (sau mai puțin chiar), această ediție de Ernest și Celestine, tradusă de Octavian Soviany și publicată la editura Paralela 45, deși este indicată 9+, nu se ridică doar până la următoarea categorie de vârstă, 10, 12+... ci poate fi citit la orice vârstă. Și dacă în aparență se discerne doar povestea acestor doi prieteni și aventurile lor, nelipsite de peripeții, descoperi treptat tot mai multe reflecții despre oameni și societate, replici tot mai mature și o scriitură frumoasă, complexă uneori, nabokoviană chiar, care pur simplu nu poate să nu-ți înmoaie inima, să te prindă în măsura în care să vrei să o recitești și să o tot citești pe bucăți altor persoane din jurul tău (eu așa am făcut; nu credeți? întrebați librarii de la Cărturești! lor le-am citit🥹).
Joi 
Dacă în multe situații și pasaje din această carte Daniel Pennac vorbește bine și la subiect despre societate și oameni, despre natura oamenilor (prin intermediul naturii animalelor), există la fel de multe pasaje în care autorul vorbește prin intermediul dialogului dintre Cititor, Autor și cele 2 personaje, Ernest și Celestine, despre natura Scrisului și Cititului. Adevărate delicii! De aici poate și atracția mea imperturbabilă pentru această carte, paralel cu lectura cărții lui Martin Amis, INSIDE STORY, am fost frapat pur și simplu la această a doua citire, mergând pe paliera aceasta, a subiectului Scrisului și a interpretării, adică a Cititului. Găsesc minunate aceste intervenții ale Cititorului ca personaj al cărții, a Autorului ca personaj al cărții (sau ca Autor prezent aici deoarece are și o viață obișnuită, cu sieste și gânduri separate de cele ale poveștii), a personajelor Ernest și Celestine în dialog cu ei doi, ca niște entități separate de poveste, care au și ei părerile lor despre anumite situații care li s-au întâmplat și, uneori, sentimentul că nu ar trebuie să vorbească despre cele întâmplate așa cum au avut să se întâmple ele de facto, din varii motive.
Să luăm acest fragment – formidabil! – în care Cititorul este îngrijorat:
«CITITORUL: Asta nu-mi place deloc.
AUTORUL: Ce?
CITITORUL: Când citesc o poveste nu-mi place să aflu o veste proastă înaintea personajelor. Ideea că Ernest şi Célestine dorm liniştiţi în timp ce poliția îi interoghează pe Nicolas, ratonul spălător, și pe vărul lui, Benjamin, pe Rosa cârtița, pe Samy ariciul, pe Ben şoldanul şi că anchetatorii vor ajunge la Solal, la Anna şi la veveriţele Lucien şi Marie, ideea asta mǎ înfricoşează. Mă înfricoşează de asemenea să ştiu că şeful urşilor albi îşi spune, privind spre deal: „Foarte bine, n-avem decât să mergem pe urmele lăsate de camionetă pentru a găsi ascunzătoarea lui Ernest.“ Mi-ar plăcea să-i pot trezi pe Ernest şi pe Célestine, ca să le spun că poliția e pe cale să sosească.
AUTORUL: Numai că personajele care dorm nu pot fi trezite din somn.
CITITORUL: Nu, atunci când eşti numai un
cititor. Dar dumneavoastră, dumneavoastră n-ați putea să vă întoarceți în urmă? Și să găsiți altceva? Nu ştiu, de pildă să faceți în așa fel încât Rosa cârtița să nu-i vorbească ratonului spălător. Şi ca Nicolas, ratonul spălător, să distribuie rufele clienților lui fără să povestească despre niciun picnic. Nu?
AUTORUL: Prea târziu. Deja a fost scris şi citit. Şi nu pot proceda de parcă dumneavoastră n-ați fi citit toate astea.
CITITORUL: Mi-e atât de frică de ce va urma!
AUTORUL: Dar frica asta nu este totuși plăcută într-un fel?
CITITORUL: ...
AUTORUL: Sincer...
CITITORUL:...
AUTORUL:
CITITORUL: Ba da. Chiar foarte plăcută.»
Lectura, textul de înaltă calitate provoacă emoții de orice fel; face să te bucuri, să plângi, enervezi, să-ți fie frică — unde chiar și plânsul și enervarea și frica sunt... PLĂCUTE. Lectura satisface o plăcere.
Așadar, textul poate fi citit și de cei interesați despre arta scrisului și alcătuirii a unei povești. Au multe de învățat de aici.
În cele din urmă, acest micro-roman al scriitorului francez îți poate surprinde întreaga familie (rentabil și din punct de vedere economic), iar fiecare să-și ea de aici și doza de amuzament și cea de învățătură.
Adăugați și această carte, alături de cele ilustrate de Gabriele Vincent în coș, dacă încă nu le-ați citit. O găsiți pe linkul de aici.
