O clientă de-a librăriei se apropie de librar (vedeți în persoana sa Librarul Lazi, care nu se deosebește cu nimic de un alt funcționar al librăriei). Clienta e tânără și nu se face remarcată prin nimic și întrebările îi sunt pe potrivă. Discuțiile cu acest librar, însă, își au mereu finalitatea într-o tiradă de-a sa, despre lucruri care l-au pasionat la un autor sau altul, de multe ori necontroloată. În fiecare zi se poate trezi vorbind despre microgalaxii literare diferite geografic, stilistic sau după timpul istoric care le reprezintă. Acum 10 minute discuta (mai degrabă năvălea cu același entuziasm peste colegii săi) despre Theodoros al lui Cărtărescu, făcând frecvente trimiteri la Kebra Nagast și apoi, cu o slipire de savant în privire, scoate de la raft Cultura lui Martin Puchner și le zice colegilor că este aproape convins că acel capitol de la 133 despre Regina de Saba l-a ajutat pe Cărtărescu să scrie Theodoros.
Și iar îl vedem lângă clientă, destul de prinsă de ce spunea el. Dar ce spunea?
- Nu știu cum se face că am ajuns la el (ținea în mână reeditarea primei părți ai trilogiei Sexus, Plexus, Nexus de Henry Miller), dar acum tocmai citeam o carte de memorii și interviuri ai traducătoarei acestei cărți. De fapt, a celei căreia îi datorăm transpunerea în română a celor mai importante cărți ale lui Miller. Antoaneta Ralian. Cartea ei se numește Nu cred în sfârșitul lumii, o ediție îngrijită de Marius Chivu – i-ați citit Vântureasa de plastic? Superbăăă, v-o pot arăta la raft, dacă doriți… iat-o, să vă uitați peste ea. Dar vorbeam despre Antoaneta Ralian. A fost, pe lângă o superbă traducătoare, o femeie de-o inteligență și un umor extraordinar. Ea menționează de câteva ori că îi admiră umorul și inteligența lui Andrei Pleșu – mi-e clar și de ce! –, îi admiră umorul și inteligența pentru că erau pe exact aceeași lungime de undă! Acum, despre ea (AR) poți vorbi prin cărțile pe care le-a tradus. Are un portofoliu in-cre-di-bil, numai cele pe care le-am citit eu sunt destule să-ți dai seama de ce selectivitate și ce curaj și hărnicie a dat dovadă Antoaneta Ralian pe parcursul carierei sale: încep tot cu Henry Miller pe care-l am în mâini, căruia i-a tradus trilogia – Sexus, Plexus, Nexus – și cele două Tropice, și despre care AR spunea „Îi sunt efectiv recunoscătoare lui Henry Miller pentru că m-a scăpat de propriile mele ipocrizii și tabu-uri.”. Dar înainte de Miller l-a tradus pe cel din care Henry Miller se trage, pe D.H. Lawrence, câteva cărți, printre care și Amantul doamnei Chatterley. A tradus Virginia Woolf, pentru care AR avea o pasiune și apreciere aparte, Spre far și Orlando. A tradus Portret al artistului la tinerețe de James Joyce. Din autoarea nobelardă cu care a ținut o prietenie de 25 de ani, e vorba de Iris Murdoch, a tradus câteva cărți, inclusiv mult cunoscuta Marea, marea. Antoaneta Ralian a prietenit cu Iris! este ceva foarte frumos în asta. A mai tradus Salinger, a tradus Salman Rushdie, a tradus Saul Bellow, cu care de asemenea s-au cunoscut. Tot Antoaneta Raliana tradus-o pe superba autoare de proză scurtă, Katherine Mansfield.
- Cu această autoare e o poveste aparte: eram în sat, în satul meu de baștină, și acolo am o bibliotecă strânsă în perioada colegiului și primii ani de facultate mai ales, scot de la raft Garden Party de Katherine Mansfield, deschid și văd că e tradusă de Antoaneta Ralian. În anii de colegiu nu aș fi observat așa detalii, atunci abia de mă apucasem de lecturi și citeam cu nesaț orice, indiferent de cine a fost tradus. Ca mai apoi să înțeleg că datorită unor traducători buni, cărțile pe care le citesc sunt cărți bune la rândul lor, mi-am rafinat, oarecum, gustul pentru a diferenția traducerile impecabile și cele de mântuială. Așadar o iau cu mine, în microbuz încep să o citesc, apoi văd postarea lui Marius Chivu cum că azi (adică atunci, 24 Mai 2024) s-ar fi împlinit 100 de ani de la nașterea Antoanetei Ralian. Eram uluit! Ce întâmplare. Ce omagiu și apreciere i-am adus muncii ei, fără să o știu. Căci o alesesem doar pentru numele traducătoarei pe foaia de titlu. Dar, în fine, am cam deraiat…
- Nu-i grav, zice clienta, rezemându-se de raft, e o poveste care merită de spus.
- Așa. Dar să vedeți ce plăcere e să-i citești această carte de memorii. Structura cărții e simplă, în ordine cronologică sunt alese toate răspunsurile și textele ei pentru diferite reviste și antologii de texte. În timpul facultății am găsit într-un moment holul universitar plin cu mese de cărți și reviste care erau lăsate studenților să-și aleagă, că de altfel mergeau la casare. Toți își alegeau cărți cât mai frumoase. Eu însă, am găsit un teanc de reviste DILEMATECA. Era o revistă despre care nu știam nimic, dar care era plină de interviuri, cronici, texte, poeme ale autorilor pe care îi cunoșteam (pe alții abia acolo îi descopeream). Și tot acolo erau chestionare haioase la care răspundeau autori cu renume: Andrei Pleșu, Radu Paraschivescu, Emil Brumaru!, Simona Popescu, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu și, abia citind cartea asta de memorii, mi-am dat seama că sorbeam cuvânt cu cuvânt din răspunsurile Antoanetei Ralian, atunci când apărea și ea în lista celor două, trei pagini de chestionar. Ei bine, vedeți cum povestea mea de dragoste cu AR e mai lungă decât credeam eu. Și Miller mi-a schimbat viața fără să bag de seamă cine l-a tradus în română. Abia mult mai târziu am fost atent la asta.
- Ce împletire de evenimente…
- Exact, îi ziceam eu clientei librăriei care asculta cu atâta curiozitate, cu două degete lipite de mijlocul paginilor din carte. Dar aici, în Nu cred în sfârșitul lumii (titlu extras tot dintr-un răspuns Dilemateca), am trăit, aproape, și tragismul vieții Antoanetei Ralian. Iar cum răspunsurile sunt din perioadă mai multor ani, deseori poveștile reveneau, și citeam același eveniment, aceeași poveste, mereu nouă și totuși mereu aceeași, căci Antoaneta scria cu o autenticitate de invidiat, sinceră, cu formulări care te străpung până în creier, îți sparg sufletul, te fac să trăiești cu ea. Trăiești educația ei mic-burgheză, trăiești dramele și bucuriile familiei ei, alături de mama ei care o educa la cel mai înalt nivel, cu profesori de engleză, germană, franceză, profesor de pian, dialoguri, asculți alături de ea cum mama ei îi povestește mari cărți ale literaturii pe înțeles, ca pentru copii; împingi alături de AR, într-o curte a unui sanatoriu în care mama ei face proceduri, un balon, asemenea lui Sisif, cu lacrimi în ochi; trăiești, mult mai târziu, prima dragoste alături de Antoaneta, o dragostea teribilă, în timpul războiului, în timpul bombardamentelor, pe are ea nu le observă deoarece e orbită de dragoste, în timp ce familia ei e dezmoștenită pentru că sunt evrei, este izolată la marginea orașului, ea citește Proust cu iubitul ei, ca mai apoi să fie pe toată viața îndrăgostită de Proust, dar și mai mult, să fie toată viața rușinată de gândul că în timp de război ea nu avea ochi pentru ce se întâmpla, ci doar pentru iubitul ei. Zicea: „Acum, aproape că mi-e rușine când mă gândesc la perioada aia și la cât de detașată am putut fi atunci. Pe fundal de moarte și de grozăvie, o dragoste trandafirie, romantică e ceva ciudat. Dar asta a fost.”. Eu cred că spre bine.
- Da, eu susțin că e mai bine să fii orbită de ceva atât de frumos cum e o primă dragoste, decât să suferi necontenit din cauza unei orori care a dat peste tine.
Asta mi-a zis clienta librăriei. Apoi am văzut, cum îngândurată și-a lăsat privirea la cartea din mâna ei.
- Asta voiam să vă mai spun. Că nu credeam că o să înțeleg vreodată atât de mult un om pe care nu l-am cunoscut. Un traducător. Cititul acesta spiralat a poveștii de viață a Antoanetei Ralian m-a făcut să revin la cărțile traduse de ea. Și știi ce am observat? Am citit un pasaj necunoscut din Daniel Defoe, căci tot de ea e tradus Jurnal din anul ciumei, și mi-am dat seama că pe lângă stratul textual al autorului, a poveștii pe care mi-o spune acesta, mai simt parcă, pe un al doilea plan, vocea și povestea traducătoarei. E o senzație inegalabilă. Și sper că povestea asta a Antoanetei, dar și a cititorului din mine în relație cu personalitatea ei, să vă facă să simțiți că există și această forță în spatele unui text tradus – traducătorul. Vă las să alegeți în voie. 🥹
- Apropo, dacă tot spuneați de Proust. Aveți ceva de la el? Am tot auzit dar n-am citit nimic.
- Desigur. Avem În căutarea timpului pierdut, într-o nouă traducere de Cristian Fulaș, care și-a sărbătorit ziua de naștere acum câteva zile. Le vedeți aici, la raft.
