O scriitură lucrată milimetric. O lume creată din puține cuvinte. O lume expusă în puține pagini în care realizezi căi ți se dă doar pretextul pentru această lume și restul, decorul, ți se atribuie ție - cititorului - sau experiențelor tale. „Structurile de adâncime ale unei scrieri de rang înalt țin de structurile de adâncime ale psihicului.” scrie Petru Creția în postfața cărții.
Această carte poate alunga din necitire orice cititor în perioadele lui de criză. Știm că este un atare fenomen. Și o spun deoarece asta mi s-a întâmplat, nu de puține ori, mie.
Ai putea trece peste experiența acestui roman fără să bagi de seamă care e trama, firul roșu al romanului. Întrebări de genul: ce urmează să facă aceste două personaje și cele adiacente? ce urmează să li se întâmple? care e satira, comedia, penibilul situației lor? care e personajul rău sau bun? cine pe cine și unde?: toate par niște preocupări boeme pe care e normal să le lași unui necunoscut critic care altceva n-ar avea de făcut și care la rândul său a citit o dată pentru satisfacția proprie din urma lecturii și pentru analiză va avea nevoie de încă minim o lectură. Și toate astea pentru că limbajul și forma exprimării în această carte sunt de o rotungime uluitoare, de o poeticitate răvășitoare.
Totul plutește într-o lumină galben-mohorâtă de apus. Totul e atât de ambiguu încât reușești să simți că aduci un aport la crearea acestei opere. Pentru că: „Un scriitor de statura lui Ştefan Agopian, remarcă același Petru Creția, este stăpîn pe tot ce face, pe structura întregului şi a părţilor, pe cadenţa frazelor, pe alegerea şi întrebuințarea cuvintelor, pe realităţi şi fantasme, pe natura şi funcţia personajelor şi, fireşte, pe inefabilul care face un stil şi o operă. De asemenea el îşi alege, de fapt îşi construieşte, o anume lume situată cumva în timp, şi apoi face cu ea ce vrea, după geniul său. Face ce vrea, dar şi ceva pe deasupra, de care, în mod necesar (şi salutar în cazul scriitorilor mari), nu este şi nu trebuie să fie pe deplin conştient. Structurile de adâncime ale unei scrieri de rang înalt ţin de structurile de adâncime ale psihicului. Or, acestea, în taina lor, nu sînt niciodată un conglomerat de pulsiuni incongruente, sînt ceva tot atît de coerent ca un destin şi transmit coerenţa acestora şi adâncimea aceasta operei literare, constituind-o într-o lume.“ Mai exact nu cred că se putea spune. Această postfață scrisă de Petru Creția este în aceeași măsură de neratat precum și romanul. Și totuși, trebuie să vă previn că romanul fără postfață rezistă, postfața fără roman, nu prea. Asta în caz că truismul meu va fi de ajutor cuiva.
Deci, o să las, în linii generale, câteva detalii despre roman. Foarte vagi și neconsistente. Cât să vă trezească pofta de a-l citi, sau, mă rog, să vă trezească oricare altă poftă; măcar pe aceea de a citi acest text până la sfârșit.
Aveți de-a face cu două personaje principale: Armeanul Zadic și Marin Ioan, dascăl la școala de la Colția (această informație nu o dau de dragul de a concretiza ceva anumit, ci pentru că, o să vedeți, autorul insistă pe această diferență: Ioan, dascălul de la școala de la Colția și Armeanul Zadic). Ioan, un dascăl modest, din cele ce veți vedea mai jos, meditativ, visător; Armeanul Zadic, un personaj ceva mai pozitiv, încărcat de o vitalitate pe care numai Alexis Zorba a mai avut-o, și modest din cale afară, dovadă:
„- Auzirăm că vreți să angajați servitori, spuse
loan, şi noi am fi tocmai potriviți pentru treaba
asta. Știu să scriu, să citesc și să socotesc, spuse loan ascunzând mare parte din știința pe care-o poseda.
-Şi tu? spuse Episcopul către Zadic, care,
modest, se retrăsese mai într-o parte.
- Am fost lipscan, bogasier, cojocar subțire,
cojocar gros, croitor, işlicar, calpacciu, cizmar,
pantofar, cavaf, toptangiu, brașovean, marchitan, salvaragiu, abagiu, bumbăcar, plăpumar, ceasornicar, giuvaergiu, argintar, tîmplar, zaraf, simigiu, cofetar, obărlatnand, ostavciu, pîrgar, rachier, Cîrciumar, băcan, pastramagiu, căldărar, boiangiu, şelar, telal, curelar, covaci, băieș, vivliopol, ceaprazar, găitănar, ibrișingiu, sticlar, tinichigiu, zugrav, tufecciu, fisicciu, surecciu, hangiu, arendaş, bocceagiu, legător de cărți, cerșetor, mărgelar, ciubucciu, măcelar, cherestegiu, dogar, vînzător de fier, bragagiu, şerbecciu, cerar, lumânărar de ceară, lumînărar de seu, dulgher, zidar, pescar, ulier, săpunar, samsar, pînzar, olar, turtar, fîntînar, potcapier, vărar, alămar, precupeț, bucătar franţuzesc, actor, franzelar, fierar, potcovar, cuțitar, alagiu, basmagiu, halvagiu, trăistar, comisionar, amorez, povarnagiu, vivliotichier, smotrar, părunău, hristian, egăr, gealat, papagiu, cazangiu, pietrar, mămular, geambaș, pieptănar, caretas, menghengiu, sîrmagiu, spițer, gelepiu, avocat, mătăsar, imingiu, pîslar, olangiu, şindrilar, matrapaz, meşciu, cordovangiu şi nimic din toate astea nu mi-a adus bogăția pe care o caut de atîta vreme, spuse Zadic, apoi sorbi din pahar.”
Dar în afară de aceștia doi mai sunt o seamă de personaje ciudate, „o sarabanda fabuloasă și adesea plină de zarvă” le numește același Creția și tot el le enumeră: copii care îi batjocoresc pe Ioan și pe Zadic văzându-i cum se trezesc în mocirlă, un câine vagabond, destul de prietenos, o trupă muscălească la instrucție, un pitic mustăcios, crăcănat și fioros, Iosif, Episcop de Argeş, dulăul Magog, un călugăr tânăr, mușterii de prin hanuri, o seamă de strigoi dănțuind, un înger nevăzut ochilor lumii care îi gonește spre o altă noapte, apoi se vădește celor doi cu care stă la taifas, câțiva șobolani, patru gealaţi bătăuși, păsăroiul Ulise, spionul și hangiul, un bărbos, unul cu o cheie uriaşă în mînă, câinii moloși, stimfalida, porumbelul Evripil, un anticar mărunțel pe nume Herțog, lumea din poveştile geografului: cacodemonul lui Cantemir, pandidascalii și congresul lor condus de alți cacodemoni, doi servitori în livrele care mătură zăpada de pe treptele de marmură, o mulțime de cetățeni paşnici, oamenii cu ordinea înarmați cu bâte, un pictor semioficial, dragoni și niște himere care cântă un cântec de slavă. Apoi Clausevici, diavolul mic cu coif ruginit și cu sabie, încovrigat la picioarele lor şi destul de bețiv, ofiţerul Malfeior, un înger și el care „își foia aripile ca două frunze de smochin în fața vântului", alți îngeri orânduitori lătrați de un câine, zburând în înaltul cerului, unul dintre ei chiar trăgând cu un pistol în odaia lazaretului, proiectil fiind un mărgăritar ca un ou de bibilică, un roi de albine bezmetice și hulpave, niște morți care umblă fără rost de colo-colo, bălăcindu-se în soare și unul purtând un papagal vorbitor, și stolul de papagali de la sfârșit care se așază pe capul și pe umerii lui Zadic, răsfățându-l.
Și, nu v-am spus, Armeanul Zadic și Ioan sunt și ei niște îngeri:
„Stătură așa ca doi sfinți fără treburi lumești, ci numai contemplând și sporovăind.”
„Rânjind bezmetic și triumfător, Ioan se ridică atunci ca un arhanghel peste lume și desfăcându-și aripile, se întunecă lumea de aripile lui și poftele lui și de frica lui.”
„Și lumea era ca o sanie tăcut alunecând prin iarnă și prin odaia lor puturoasă.”
Că tot spuneam de poeticitatea sau rotungimea scriiturii lui Ștefan Agopian. (Orice lectură de-a mea este însoțită de un creion simplu cu care-mi însemn fragmentele importante pentru o eventuală recitire, iar fragmentelor cu o deosebită valoare le însemn câte un ochi la marginea paginei, pentru a mai arunca câte o privire din când în când. Potrivită acestui obicei, dacă aș fi stat să însemn fragmentele încântător de bine scrise, vii și luminoase cum numai în „Cerșetorul de cafea” a lui Brumaru am găsit, atunci ar avea fiecare pagină, cel puțin câte-un ochi, într-atât de încărcat este romanul acesta de imagini superb lucrate, de, așa zise, poeme în proză.)
„Şi soarele ca vreun cîrcîiac ieșit dintr-o pivniță se arătă și, punându-se peste ei de-a curmezişul, batjocorindu-i astfel, ca un vierme gras și miriapod îi învălui drăgăstos și nesfârșit.”
„Tăcură și tăcerea era ca o vulpe roșcovană și veselă. O muscă bâzâi a dimineață și a trezie, cu aripile îngreuiate de aburii acelei dimineți sau tocmai de aceea bâzâind lenevos și adormitor.”
„Tăcînd, Ioan căzu în tăcerea desăvârşită și mohorâtă şi luminoasă a acelei zile. Încremenit, un soare albicios revărsa orele peste ei, ca vreun mecanism antic şi nefolositor. Şi tăcând şi privind, priviră. Și privind, ziua se scurse leneșă pe lângă ei, o altă zi, la fel, făcându-se iar.”
„Tăcerea veni și se așeză între ei ca un zid, despărțindu-i, nimic nu era ca altădată în vreun fel, stăteau în tăcerea aia ca în două gropi, numai să vină cineva cu o lopată și să înceapă să arunce peste ei pământul și unul să cânte mnogaleta cu o voce subțire, scoasă pe nas și smiorcăită.
-Stăm ca în două gropi, spuse Ioan, ca doi eroi întorși acasă de la Troia şi aşteptăm să vină vreunul cu o lopată și să pună pământul peste noi.”
Procedeu curios care se repetă de multe ori pe parcursul romanului: replica personajului este alcătuită din elementele descrierii care o preced. De scris și reținut!
Pot să jur că am ales aleatoriu aceste ultime trei fragmente care vorbesc de tăcerea celor doi, or, în general, dialogul lor reprezintă întreg romanul. Cred și știu că această pornire către Tăcere este o necesitate mai mult decât o aleatorie coincidență. Tăcerea e ceea ce ne lipsește cu siguranță astăzi. Așadar, în acest context, cred că mă voi apuca de un alt roman, aparent nou, în care Tăcere este din plin. Vorbesc de „Ioșca” de Cristian Fulaș, despre care vom mai vorbi.
Vă îmbrățișez vertical și cald.
Librarul la zi, Fală Victor.
