Unul din colegii mei librari din România cerea adineaori recomandări de niște «road novels» pe care să le recomande probabil, clienților librăriei în care își duce acesta veacul. Eu i-am recomandat Celine (cum altfel!?), pentru că e top în categoria aceasta din ce am citit eu. Ar mai fi Miller, un alt admirabil călător. Dar atunci încă nu citisem acest roman de Cees Nooteboom „Philip și ceilalți”.
„Philip și ceilalți” este debutul lui romanesc (1955 – 22 ani🤭), după acesta au urmat altele (și, cu siguranță mai bune): Cavalerul e mort, Ritualuri, (preferatul meu) Următoarea poveste, Ziua morților, Paradisul pierdut, Vulpile vin noaptea.
Romanul e cât se poate de încâlcit, fără o linie narativă clasică, ușor de urmat. Nelipsit de stranietăți și poetizări formidabile pe care îți vine să ți le tatuezi.
Philip e un însingurat demn de compătimire, un veșnic călător în căutarea „unei chinezoaice”, în căutarea lumii, al celorlalți, dar care se găsește tot pe el, mereu pe el, singuraticul; dar îi găsește și pe ei, pe ceilalți, deși „împerecheați”, tot singuratici. (Dovadă acesteia, voi da fragmentul meu preferat din această carte, dar nu unicul de o asemenea frumusețe; nu înainte de a spune...)
Deși e un roman, cum spuneam, străniuț, totuși lectura lui nu a fost un timp irosit și cu siguranță voi ține minte mult timp și voi face deseori trimitere la unele pasaje din acesta de-a lungul & latul timpului. Dar dacă e să începi cunoștința cu scriitura lui Cees Nooteboom, cred că se merită să o faci cu „Ritualuri” sau „Următoarea poveste”, care sunt de-a dreptul fascinante. „Philip și ceilalți” e, cu siguranță o cărămidă temeinică în soclul lui Nooteboom, dar nu una din cele mai importante.
Așadar, ne revedem aici după ce citiți unul din romanele sus menționate, iar până atunci, un fragment delicissim din „Philip și ceilalți”:
„Aceştia formează un cor. Corul oamenilor de pe băncile din parc şi tânărul care merge printre ei, pe alee.
- De ce ne deranjezi? spun ei. Aceasta era seara noastră, pentru aceea a fost înzestrată cu linişte - poate doar copacii să se audă, fremătând de secrete. Era seara noastră, luna se plimbă maiestuoasă şi melancolică printre miresme de copaci
şi de pământ, atingând mirosul trupurilor noastre - iar undeva, unde?, susură apa.
- De ce spuneți asta? i-am întrebat.
Ei: Păi tu nu vezi cum înțepenim brusc când l te apropii de noi? Tu eşti intrusul, cel nedorit.
Eu: De ce vă agăţaţi de ceea ce ar trebui să lăsați din mâini? Căci dezmierdările voastre sunt inevitabil supuse pieirii şi nu le alungați.
Ei: Când treci tu pe lângă noi, stăm împietriți. Şi, stând așa, suntem adesea ridicoli. Te bagi ca nepoftitul, eşti o mulțime.
Eu: Acuşi plecați împreună şi poate vă culcați unul cu altul, dacă nu ați făcut-o aici deja - vă treziți atunci dis-de-dimineață, da, unul dintre voi se trezeşte înaintea celuilalt şi vede ceea ce iubeşte sau nu iubeşte, vede ce a dezmierdat cu mâinile şi cu gura. Asta la lumina zilei. Este straniu, parcă văzut sub lupă, dintr-o dată înfricoşător, un trup străin aproape de tine.
Ei: Iar după ce treci, auzi, odios, odios, târșâitul unui picior pe alee, un picior care se propteşte pentru ca trupul să se aplece mai bine.
Eu: În toate parcurile lumii merg printre voi, merg străbătând iubirea şi nu o înțeleg. Doar nu te poți diviza, nu? Dimineața, când începe programul de lucru, vă despărțiți unul de altul, iar trupurile îşi încep călătoria lor solitară, tot aşa face şi trupul dezmierdat, şi trupul meu, nedezmierdatul; se îndepărtează unul de altul mai mult decât poate noaptea împăciui sau împreuna vreodată.
Ei: Ce să faci? Ne cunoaştem imperfecțiunea - dar omul nu iubeşte din milă pentru propria sa condiție de muritor. Cea pe care o avem noi aici lângă noi este aleasa noastră. O ținem în lumina serii şi ea este un secret, o ținem în lumina secretului ei şi se înveșmântează în tandrețe.
Eu: Şi aleasa aceasta, dacă nu o întâlneai atunci şi acolo, trebuia să-ți găsești o altă aleasă, căci lumea este plină de alese, fiindcă trebuie găsite.
Ei: Niciodată nu găseşti o aleasă. Ea ia ființă. O dezvăluie gesturile ei, ia ființă din ce spune şi din ce auzim noi că spune, capătă contur datorită prilejului pe care îl oferă ea şi datorită şanselor pe care i le dăm noi ca să ofere acest prilej. Bine, ceea ce dezmierdăm şi strângem noi în brațe este persoana pe care am întâlnit-o atunci şi acolo, dar ceea ce cunoaştem din ea este ceea ce am creat noi înşine.
Eu: Dacă îmi continui mersul, şi mi-l tot continui, în seara care s-a înzestrat şi pentru mine cu măreţie, aşezându-şi mâinile peste neliniştea zilei şi peste învălmăşeala de gânduri, şi continuând, dacă aş găsi o bancă şi m-aş aşeza pe ea cu o alta, nu m-aş pierde atunci pe mine însumi?
Ei: Este imposibil - nu te pierzi pe tine însuți decât în neputință. Ţie ţi-e teamă să imiți, să ne imiți pe noi, gesturile noastre, dar acest lucru nu este posibil, fiecare dintre noi are propriile lui gesturi, cuvinte, propriul său miros, ca un cod. Nici măcar cu mândrie nu treci tu pe aici, ci cu teamă şi neputinţă şi nu este bine să-ți continui mersul printre noi, distrugând tot ce am construit noi în această seară, ca pe nişte vreascuri pe miezul îndoielii tale. Nu avem decât puțin timp. Încă o zi şi ne plimbăm noi pe aici, o să ni se pară că ni s-a uscat sângele; trupul, prin care ne-am cunoscut unul pe altul, începe trădarea bătrâneții, care ne sfărâmă amintirile, pisându-le pe uscăciune.
Eu: Atunci care este diferenţa în cele din urmă?
Ei: Diferența este că omul nu trăieşte în cele din urmă. Omul trăieşte acum. Acum, o dată cu încordarea unui trup şi acuitatea simțurilor unei mâini trecute de-a lungul său; acum, în graiul secret al unei guri şi în dorul său de a fi cuprinsă de o altă gură.
Da, am spus eu, da.”
„Philip și ceilalți” de Cees Nooteboom.
Editura UNIVERS, 2013
Traducere din neerlandeză de Luminița Bobu
