Articolul a fost publicat în Revista Sud Est Cultural Nr.4 din 2021. Am păstrat integritatea textului inițial.
— Fală Victor
Se zvonește că expozițiile de pictură în 2021 au văzut, în sfârșit, undă verde, după o perioadă îndelungată de restriște în domeniul culturii, când se făceau expoziții ori în condiția respectării unor norme aprige de respectare prevederilor sanitare (or, lumea din Chișinău se îmbulzește la expoziții!) ori deloc. Dar nici în luna Aprilie a acestui an, când se simțea o scădere a pericolului, nu a fost cu mult diferit, iar aceasta am verificat-o la expoziția Elenei Bria în librăria Cartego Bookstore. Normele pandemice se impuneau și atunci, ca și acum, prima fiind respectarea distanței sociale:
aflat la un metru în fața unei picturi, o admiram în măsura în care îmi permitea vederea, iar în momentul în care simțeam că se apropie Ea de mine, mai bine zis de inima mea, făceam un pas în urmă și tot așa până când realizam că, de fapt, se termină spațiul și dau cu ceafa de o altă pictură, ceea ce mă cam punea în... „pericol", atunci făceam dreapta (sau stânga) împrejur și repetam spectacolul;
a doua condiție era purtarea măștii:
dar cât timp îți poți ține măștile în frâu, dom'le, aflându-te în fața unor picturi care își expun, cu exces de sinceritate, emoțiile?, de aia, deși fizic o țineam pe față, psihologic îmi lăsam toate măștile în centrul expoziției, căzând pradă contagierii emotive, cu focare vizibile în toate mediile culturale.
Despre această expoziție de pictură am decis să comentez aici (nu-s eu „ploaia care strivește flori" ca să critic), să afle și înălțimile voastre ce talente basarabene se mai plimbă în semianonimat prin lume.
Primul lucru pe care l-am băgat de seamă, bătând pasul pe loc prin sala de expoziții, a fost că spațiul din jurul corpului-obiect, adică a modelului reprezentat, pare să reflecte unele din trăsăturile personalităților (!?), fizicului modelelor, fapt pe care-l observăm și în pictura numită „Eren" (102x90 mm, 2021) unde întunericul umbrei, ciorilor reprezentate pe o ramură, în zona din spate a personajului, sunt un soi de confidenți ai ochilor modelului - căprui până la leșin - și care se combină elegant cu acel element vestimentar de culoare închisă, pe care își sprijină Eren brațele, trebuie să remarc, catifelate.
O fi această tehnică, de a evidenția, cu ajutorul altor elemente, trăsăturile principale ale modelului, o „înzdrăvenire" a caracterului, ca la Rubens? Putem doar să presupunem. Însă lucrul în care nu ne poate minți nimeni, decât să ne mințim singuri pe noi, e că în urma acesteia rezultă o lucrare somptuoasă, iar modelele sunt absolut atrăgătoare și admirabile. Exact așa mi-am închipuit-o pe Nastasia Filipovna din romanul „Idiotul" al lui F. M. Dostoievski, în perioadele ei meditative, așa cum este Eren mai sus.
Dar această combinație dintre cromatica vestimentației și cea a spațiului exterior modelelor se pare că e pe placul artistei, căci se repetă și în pictura „Lida"(102x90cm, 2020), unde florile albe (să fie de Iasomie?) se combină impecabil cu rochia în voaluri ale modelului; în tabloul „Vera" (102x90cm, 2020) florile tapetului de un galben-blond, care nu acoperă, parțial, decât spațiul liber al întregii „înțelegeri” a lucrurilor, și petele bej, foarte apropiate blondului florilor, de pe fotoliul, sau pânzei care îl acoperă, în care e așezată Vera, nu fac decât să contureze, prin cumințenia culorii și a fundalului întunecat într-un negru de melanină, explozia de alb - cu umbre moi de culoare mov, un mov fantomatic - al rochiei Verei („și trecu pe lângă ea cu dinții încleștați, înăbușindu-și exclamațiile și gemetele.” V. Nabokov „Vrăjitorul", sub. lui Emilian Galaicu-Păun); procedeul ia nuanță și în tablourile „Nadea" (102x90cm, 2021) și - o altă - „Vera” (102x90cm, 2021), unde culorile, cumpănit alese, ale acelor flori vag flamboaiante sunt combinate atât de plăcut cu nuanțele rochiilor acestor modele.
Unul dintre tablourile mele preferate este... ei bine, nu are titlu, dar mie îmi place să-i zic Noblesse oblige, deși personajele trădează și un fel de boemă cuminte, oricât de ciudat ar suna asta (217x190 cm); unicul care are un număr de patru personaje, modele - unicul din cele expuse în spațiul pe care l-am vizitat, evident -, toate memorabile, toate se evidențiază prin ceva aparte și, în comun, au ceva deosebit prin care captează atenția privitorului.
Vedem cele două personaje din centrul scenei: băiatul care ține oglinda (Evghenii Medvedev) și domnișoara care își corectează delicat, cu gestul degetului mijlociu, rujul buzelor (Ana Maria). Un gest elegant, aristocratic. Și oglinda în care se reflectă aceasta nu pare a fi una lipsită de estetic. Și îmbrăcămintea acestor două modele exprimă un gust vestimentar de înaltă societate. Dar să nu trecem cu vedere faptul că aceștia stau așezați jos, puțin gârboviți, dar liberi și aproape filistini, fapt care pune în umbră acel Noblesse Oblige la care mă gândeam inițial și să face intre în scenă aerul boem.
Domnișoara așezată pe fotoliul din spatele protagonistei precedente și în fața unui copac decorativ cu frunze sinilii, această fire blândă, îngândurată, calmă, prin simplul gest al mâinii, gestul destăinuirii, dă în vileag o altă fațetă a sa, ceva ascuns după „inscrutabilitatea liniştită a chipului său" (J. Joyce). Iar această „reflecție luminară” (idem) ne impune comparația ei cu luna și fețele ei - văzută și nevăzută -, chiar și prin nuanța hainei flamboaiante. Sau, dacă ne amintim de dialogul Larisei Fiodorovna și Doctorul Jivago, unde și ea observă că: „în această tandreţe bizară, mereu ameninţătoare, există ceva infantil de neîmblânzit, de nepermis. E o forţă a naturii arbitrară, distrugătoare, ostilă liniştii casnice.” („Doctor Jivago” de Boris Pasternak) tot la pictura Elenei Bria referindu-se.
Asemenea acestei din urmă e și domnisoara din partea dreaptă a tabloului, unica în poziție verticală, care după stilul vestimentar, simplu și de bun-gust, chiar și după expresia feței, exprimă un comportament de clasă, liniște a chipului chibzuită, însă vezi gestul cu care-și îmbracă mănușile albe - „ah albeața aceasta-i doar plicul compact-discului negru the Ch-ău)/ în rotirea-i nimicul / își arată de-odat' lenjeria de spumă precum Dansatoarele / lui Lautrec cu „văzutu-ne-ai abilitățile?" („sanG d'encre”, Emilian Galaicu-Păun) - aceeași boemă care mocnește în adâncul nevăzutului din acest mirabil tablou.
Acum ar trebui să-mi cer iertare în fața domniilor voastre pentru marea gafă de a spune că sunt patru, ci nu șase personaje, câte, de fapt, sunt în realitate (o realitate plată). Celelalte două personaje sunt, ce-i drept, două păsări, două Macarale roșii (Grus Japonensis) dacă am intuit bine, și sunt amplasate pe cel de-al doilea plan, pe un alt tablou, probabil ale aceleiași autoare, care se vede în prim-planul tabloului acestuia.
Și poate că ar fi trecut neobservate sau, cel puțin, drept element de decor în spatele acestor personaje principale - or am văzut și mai sus că nici un detaliu din picturile Elenei Bria nu este fără intenție plasat, nici o pată de culoare fără un scop intenționat -, dar aceste păsări grațioase și, important, rare, mai apar într-unul din tablourile autoarei. Anume în tabloul „Varvara" (102x90cm, 2020) - nume care, grație filmului moldovenesc „Văleu, văleu, nu turna!", îmi sună exact cu acel triplu văr-văr-văr-Vărvaara! - mai apare această pereche de păsări rare. Iar „fetița aceasta plăpândă, slăbuță, e încărcată, precum cu electricitate, cu toată feminitatea ce poate fi închipuită pe lume. Dacă te apropii de ea sau dacă o atingi cu degetul, scînteia va strălumina camera și ori te va ucide pe loc, ori te va electriza pentru toată viața cu o forţă de atracţie chemătoare, languroasă, tristă. Ființa mea toată s-a umplut de lacrimi rătăcitoare, tot sufletul meu strălucea și plângea. " („Doctor Jivago”, Boris Pasternak)
Faptul că în ambele tablouri modelele sunt foarte tinere, mă face să mă gândesc că la mijloc se ascunde un mesaj legat de aceste Macarale - care se cere extras, întâmpinat -, poate chiar o chemare. Dar e posibil de ajuns la acest gând doar reflectând asupra primei (și, de fapt, principalei) definiții pe care ne-o oferă DEX-ul, aceea de „dispozitiv sau sistem tehnic construit pe principiul scripeților, cu care se ridică (și se deplasează) greutăți (mari) pe distanțe scurte.” Macaralele, știm bine, sunt primul semn, în imaginea de ansamblu a unui oraș, prin care înțelegem că acesta continuă să se construiască, evoluția arhitecturală a acestuia continuă. Și numărul macaralelor este indiciul amplorii acestui proces.
Nu știu dacă greșesc prin acest bâjbâit după sens și intenții ascunse, nu știu dacă e veritabilă legătura pe care am făcut-o dintre acele păsări și fierăritul urban, care vine la pachet cu o oarecare evoluție socială sau arhitecturală doar. Dar acest joc de cuvinte, al numelor, această fericită întâmplare de a se afla în preajma unor modele tinere, în ambele cazuri, m-a pus pe gânduri asupra semnificației pe care v-am spus-o deja. Iar dacă e o fantasmagorie impardonabilă tot ce am scris până aici, MEA CULPA.
Nu-mi explic cum se face că toate modelele acestei admirabile artiste sunt femei, cu excepția unui singur bărbat din tabloul de mai sus. Dar toate aceste femei parcă ar respira un aer mai puhav decât tot restul lumii, cu priviri și gesturi elegante, trimițându-te și amintindu-ți (dacă nu inspirându-te) de versuri brumariene sau ți se memorizează astfel încât orice ai face - ca-n versul lui Ș. Foarță - „mie-mi zbura gândul la domnișoara Lidia, / din camera vecină, elevă de liceu, / și la cotlonu-i intim, la care numai eu / aveam acces, spre, mai târziu, invidia // colegilor la care te lauzi în veceu." („Nu știu alții cum sânt", Editura Cartier)
Nici librarii, dar nici vizitatoarele în carne și... carne ce se „îmbulzeau" în acest deosebit spațiu expozițional, nu emanau așa căldură cum se putea simți din direcția acestor femei pictate sau pictante (termen însoțit de un ardei chili).
Acum, spre sfârșitul acestui comentariu al picturilor Elenei Bria, vreau să-mi spun ultimul cuvânt, care merge în opoziție cu ceea ce spune Witold Gombrowicz în cel de-al doilea Jurnal al său, care sună astfel:
„Atunci când vorbim despre artă și despre maeştrii ei, ne simțim cuprinși de o anumită indulgență și de simpatie, ba chiar de o adorație, făcându-ne să închidem ochii în fața unor inexactități mai mici sau mai mari, ca să nu stricăm atmosfera festivă... și suntem gata să jurăm că merele sau floarea-soarelui ne-au introdus în Cézanne sau în Van Gogh, uitând că dacă ei ne-au devenit amici apropiați e datorită faptului că biografiile au umplut imensa lacună lăsată de mere şi de floarea-soarelui... Dacă viața lor nu ne-ar fi fost transmisă prin cuvânt, autoportretele lor nu ne-ar fi folosit prea mult."
(pag. 60 „Jurnal, 2 1957-1969” Editura Rao)
O fi având, ca totdeauna, partea sa de adevăr în cele ce spune, însă aș putea oferi câteva cazuri - absolut neinteresante, dar care se opun cu putere acestei convingeri - care mi s-au întâmplat mie însumi în privința unor artiști, unii mai cunoscuți, alții mai puțin, dar pe care i-am îndrăgit enorm și am intuit înspăimântător de apropiata personalitate a artistului în sine, pe care am descoperit-o mai apoi din biografii sau, în cazurile mai noi, i-am cunoscut în persoană, biografii care nu m-au influiențat nicicum în procesul îndrăgostirii de lucrările sale.
Comentariul de față l-am scris fără a săpa în trecutul autoarei, fără a-i citi interviurile și scurtele biografii afișate pe site-uri și pe la emisiuni TV. Am stat pur și simplu un scurt timp în preajma acestor tablouri și mi-am făcut impresiile, și am scurs toată energia pe care au reușit să mi-o ofere aceste lucrări, ca să le pot împărtăși.
Acum, cu gândul la o altă lume, o lume mai disponibilă fanteziilor mele, și cu sufletul flasc după cele văzute și simțite la această expoziție, mă retrag întru căutarea biografiei Elenei Bria să mă cer să fiu pictat serafic.
Vă recomand să vizitați, cât mai e timp, expoziția actuală a Elenei Bria, în aceeași galerie a Cartego Bookstore. 
