Reluată acum, după câțiva ani de la prima lectură (în sfârșit în format tipărit!) „Scrisori către un tânăr romancier” de Mario Vargas Llosa, m-au bucurat nespus de mult, le-am citit cu mare plăcere și chiar, să fiu cinstit și deschis ca un carnet de tânăr romancier, m-a bucurat mai mult... faptul confirmării multor convingeri de-ale mele antrenate de-a lungul periplului meu în jurul scrisului/cititului.
Dar să începem cu începutul, sau, așa cum ar zice Semicerc (un personaj despre care o să mai auziți în viitorul apropiat): să începem de la firul de iarbă.
Llosa răspunde, sub forma unei corespondențe, la solicitarea unui oarecare (oricare) tânăr cu predispoziție spre scris, care e curios despre felul cum lucrează această îndeletnicire, și ce ar trebui să facă pentru a reuși, cu niște scrisori explicative despre ale scrisului. De fapt, sunt niște probleme pe care și le pune orice aventurat în mașinăria de tocat a Literaturii, probleme pe care și le-a pus și Llosa în tinerețea sa și la care abia cu experiența vieții, scrisului, Nobelului, a reușit să mediteze mai cu încredere și, dacă nu răspunzând cu convingere exactă la toate aceste întrebări, cel puțin reușește să structureze astfel materialul și instrumentarul scrisului încât e complicat să nu pricepi.
Începe cu două eseuri/scrisori-parabole, prima numindu-se chiar Parabola Teniei, care este, în defintiv, un eseu despre vocația literară și asumarea acesteia. A doua, Catoblepasul, (observați că ambele sunt cu tentințe zoologice) e despre sursele inspirației a scriitorilor: unde Llosa o spune extrem de frumos că nu importă ce temă formidabilă și-a ales scriitorul, dacă nu știe ce să facă cu ea, or tocmai asta contează.
Apoi, autorul vorbește pe rând despre Puterea de convingere a unei scriituri, și elementele care o fac să aibă această putere de convingere: Stilul, Naratorul și Spațiul, Timpul, Nivelul de realitate, vorbește despre Mutații și salturi calitative în text, despre așa numita Cutie chinezească sau Matrioșka planurilor, Datul Ascuns și Vasele Comunicante.
Toate elemente de primă mână în ceea ce ține scrisul, dar în Post Scriptumul acestei cărți, Mario Vargas Genius Llosa încheie cu următoarele:
Dragă prietene: ce încerc eu să-ți spun... e să uiți degrabă tot ce ai citit în scrisorile mele despre forma romanescă și să te apuci odată de scris romane.
Pentru că, tot el o spunea mai sus: omul învață de unul singur, împiedicându-se, căzând și ridicându-se neîncetat.
Așadar, această carte nu vă va ajuta să scrieți romane de Nobel, însă vă va putea motiva să vă apucați de scris (sau dimpotrivă: vă va face să înțelegeți că încă nu-i timpul; și tot e bine), iar pe multă lume, fie că scrie sau nu, o va face să înțeleagă care e totuși faza cu scrisul, să dezmintă fantasmagoriile despre muzele inspirației și talent, despre cumătrism în uniuni și... deși...
Într-un final am să pun aici câteva din sublinierile mele din carte și nu în ultimul rând să te invit să ți-o cumperi și să o citești, lucru de care n-o să-ți pară rău. 🩵
«Scriitorii care îşi alungă demonii proprii și își impun anumite teme, crezând despre primii că nu-s destul de originali și de atractivi, pe când temele da, săvârșesc o greşeală monumentală. O temă în sine nu e niciodată bună sau rea în literatură. Toate temele pot fi ori una, ori alta, și asta nu depinde de ele, ci de produsul în care s-a preschimbat tema când se materializează într-un roman prin intermediul formei, adică al unei scriituri și structuri narative. Forma în care se întrupează este cea care face ca o istorie să fie originală sau trivială, profundă ori superficială, complexă sau simplă, cea care oferă densitate, ambiguitate, verosimilitate personajelor, ori le preface în caricaturi neviabile, în niște marionete de bâlci în mâinile păpușarului. Aceasta este încă una din puținele reguli din domeniul literaturii, dar care, mi se pare, nu admite excepții: într-un roman, temele în sine nu înseamnă nimic, fiindcă vor fi bune sau proaste, atractive sau plicticoase, exclusiv în funcţie de ce va face cu ele romancierul, prefăcându-le într-o realitate de cuvinte organizate într-o anumită ordine.» p.29
«Aceasta este ciudata ambiguitate a ficțiunii: aspiră la autonomie, ştiind că servitutea ei faţă de real e inevitabilă, şi sugerează, prin tehnici alambicate, o independență și o autosuficiență care sunt tot atât de iluzorii precum cele ale melodiilor unei opere despărţite de instrumentele sau vocile care o interpretează.» p.35
«Un stil poate fi neplăcut, însă, grație coerenţei sale-, eficace. Este cazul, de exemplu, al unui Louis-Ferdinand Céline. Nu ştiu ce simți dumneata, dar pe mine frazele lui scurte şi bâlbâite, pline de puncte de suspensie, zbârlite de vociferări și de expresii în argou, mă calcă pe nervi. Totuşi, n-am nici cea mai mică îndoială că Voyage au bout de la nuit (Călătorie la capătul nopții), ca şi, dar în mai mică măsură, Mort à crédit (Moarte pe credit) sunt romane cu o putere teribilă de persuasiune, a căror vomă de sordid și de extravaganță ne hipnotizează, pulverizând preîntâmpinările și rezervele estetice sau etice pe care am fi în drept să le opunem.» p.40
«Poezia poate fi un gen intensiv, depurat până la esență, fără vegetații parazite. Romanul, nu.» p.84
«Să ne amintim câteva asemenea mutaţii care ne-au rămas vii în memorie ca simboluri ale plăcerii pe care am simțit-o la lectură. Știu! Pun pariu că am ghicit: Comala! Aşa-i că acel sătuc mexican este primul nume care ţi-a răsărit în minte gândindu-te la mutații? O asociație de idei extrem de justificată, fiindcă îi e greu, dacă nu imposibil, cuiva care a citit Pedro Páramo de Juan Rulfo să uite vreodată impresia pe care a resimțit-o atunci când, pe la jumătatea cărții, a descoperit că toate personajele istoriei aceleia sunt moarte şi că așezarea Comala din ficțiune nu aparține „realității", sau, cel puțin, nu aceleia în care trăim noi, cititorii, ci celeilalte, literare, unde morții, în loc să dispară, trăiesc mai departe. Aceasta este una din mutațiile (de tip radical, ale saltului calitativ) cele mai eficace din toată literatura latino-americană contemporană. Măiestria cu care a fost produsă este atât de mare, încât, dacă dumneata ți-ai propune să stabilești - în spațiul ori în timpul romanului -, când a avut loc, te-ai trezi în fața unei adevărate dileme: fiindcă nu există un episod precis un fapt sau un moment - care să fi declanşat mutaţia. Ea se produce încetul cu încetul, gradual, prin insinuări, vagi indicii, urme șterse, care abia de ne rețin atenția când dăm de ele. Abia mai târziu, retroactiv, secvența de piste şi acumularea de fapte ce dau de bănuit şi de incongruențe ne permite să conştientizăm că sătucul Comala nu e o aşezare de ființe vii, ci de fantome.» p111
