Văzută și ca o mișcare șic al celui de-al treilea deceniu (abia început), interconectarea scrisului cu cinematografia e tot mai frecventă în toate genurile scrisului de pe cele două maluri ale Prutului. Începând cu cronica literară, care a abordat cinemaul, începând cu grupul filme-carti.ro, cu reprezentanți din Republica Moldova și care a abuzat de această oază de link-uri și obiective de comparat care ușurează sarcina teoretizării sau – și mai rău! – a înțelegerii textelor despre care au de scris.
Apoi cinemaul și-a făcut loc tiptil în poezia tânără care, în loc să creeze portrete, imagini, idei, le preiau materialul gata „rumegat” din creațiile cineaștilor. Unul din cele mai proaspete exemple este debutantul Andrei Petrea, apărut în 2022 la Cartier cu volumul „Sindromul COꓕꓯꓤD”, în urma concursului de debut O MIE DE SEMNE.
În cele din urmă – proza. La capitolul proză situația e un pic alta; prozatorii, în mare parte din cei mai buni, se folosesc de film ca instrument al dezvoltării prozaizării poeziei pe care o scriu și a poetizării elementelor prozaice dure (impenetrabile); mai rar, e și cazul lui Vitalie Ciobanu sau Cosmin Leucuța, se practică și înserarea propriu-zisă a cinematografiei, dar dozată până într-atât cât să nu fie zădărnicită.
În volumul „Zilele după Oreste”, găsim aproape o dată la două pagini cuvântul film, sau cel puțin această rădăcină. Vitalie Ciobanu lucrează atât cu imaginile cinematografice „ca în filmele romanţioase de la începutul secolului” cât și cu referințele directe la film:
„degaja o poezie măreaţă şi gravă care trimitea în ridicol efervescenţa calpă a filmelor vechi.”
„Se simţeau în pielea protagonistului din Blow-up, care îşi agăţase în studio fotografiile mărite, proaspăt developate, dar fără inocenţa acestuia. Şi spre deosebire de personajul lui Antonioni, a cărui pasiune de explorator urma să fie răsplătită tocmai fiindcă era ghidată de hazard, de pura plăcere a artistului care vânează imagini „pentru orice eventualitate“, ei aveau conştiinţa apăsătoare că trebuiau să găsească în filmuleţul de la Regensburg ceva ce poate nici nu exista, un reper care să-i scoată din starea de confuzie şi neputinţă.”
Și, cum spuneam, referințele cineatice:
„Spuneţi-mi Corrado, ca justiţiarului din La Piovra. Sau, ca să fiu în ton cu meseria mea de acum, cea de şofer de taxi, puteţi să-mi spuneţi Travis, sunt sigur c-aţi văzut şi filmul lui Scorsese.”
”Altă pasiune a lor erau filmele. Psycho şi North by Northwest de Hitchcock, Călăuza lui Tarkovski, Zbor deasupra unui cuib de cuci al lui Forman, Şoimul maltez, dar şi capodoperele lui Bergman, Visconti, Fellini, Pasolini, Buñuel, sau odiseele „road movie“ ale lui Wim Wenders şi Jim Jarmusch… – adică tot ce li se părea mai cool, tot ce intra pe lista obligatorie a unor intelectuali cu gusturi selecte. Priveau filme pe casete video şi DVD-uri, apoi avuseseră fantastica idee să reînvie tradiţia cinemaului clasic, cu proiecţionist şi sală. Tehnic vorbind, era echivalentul patefonului, dar numai aşa merita să vezi Hoţii de biciclete al lui Vittorio De Sica.”
Uneori cunoștințele autorului despre filme se contopesc (din hatârul aceluiaș autor) cu cunoștințele personajelor despre filme:
„Nu era o simplă măgură sau un gorgan de piatră, ca acelea plantate stingher în depresiunile Cordilierilor, pe care le ştia din filmele cu cowboy. ”
Până și la descrierea personajelor se face referințe cineatice:
„Miopia şi candoarea sa ar fi fost pe placul oricărui regizor dornic să filmeze un bildungsrom.”
Alteori cunoștințele autorului și a personajelor sale își asumă, subtil și arogant totodată, buna cunoaștere a sferei cineatice și vorbesc de la înălțimea cunoașterii lor:
„Numai la Cary Grant am mai văzut aceeaşi armonie între haină şi trup... Dar voi n-aveţi de unde să ştiţi, că n-aţi văzut filme cu el.” (116)
„Croaziera” este o povestire încărcată de imagini cinematografice (colegii mei de la filme-carti.ro ar scrie: încărcată de imagini tarkovskiene, cu elemente din Bella Tarr în care actorul cutare ar fi jucat la fel cum a jucat în Calul din Turin actorul celălalt, jucând rolul de aici al lui Justin). O povestire în care pelicula de film e vasul comunicant al grupului de oameni atins de această istorie pe jumătate fantastică, de un realism magic puțin practicat la noi; unde miticul și fantasticul se intercalează fără o cărare de despărțire, chiar dacă această cărare de despărțire lipsește doar la prima lectură, la lectura povestirii la gradul zero, însă la o lectură repetată aceste elemente care marchează granița dintre două lumi ies la iveală.
Am ales această povestire, deoarece este cea mai mare și, vreau să cred, cea mai reprezentativă pentru a înțelege proza lui Vitalie Ciobanu. Croaziera este istoria unui grup de tineri artiști, avangardiști și rebeli, care încercau să schimbe mersul artei nu doar prin negarea vechilor principii și ordine, ei teoretizau mișcarea lor parțial elitistă, credeau cu fervoare în ceea ce făceau.
În mijlocul acestui grup apare un tânăr pictor, Justin, aderat grupului fără prea mari intenții și așteptări, cu o timiditate tacticoasă care-i era și biletul de intrare sigură (și în inimi, nu doar în grup; și mai ales în inima Monică, inimă a grupului la rândul ei).
Una din puținele scene erotice ale acestei povestiri se află a fi și un punct din care vor porni alte acțiuni ale povestirii, de aici se încep ramificațiile și împărțirile de roluri. În una din serile în care Justin a rămas la cuplul Damian și Monica, miezul acestui cerc de artiști, între Justin și Monica a avut loc un contact de natură sexuală, deși contactul dintre ei reprezenta doar un schimb de priviri: o privire care analiza curbele unui corp nud feminin și privirea feminină care se desfăta cu această atenție.
De aici, povestirea începe prin a întrerupe, cum spuneam, la început părând că fără nici un semn, relația cu realitatea, divagând în magic și suprearealist, dar la o privire mai atentă, se află a fi două semne, sau două elemente care ne arată că suntem, dacă nu la marginea dintre realism și fantastic, cel puțin în preajma ei. Iar această margine se află a fi de îngustimea unei monezi. Și fără ca să știm cum e mai corect, a cădea în magic sau a te înălța într-o realitate magică, ne împăcăm cu faptul căderii acestei monezi care întrerupe realitatea cu magicul. Prima cădere a monezii fiind în ultima seară în care prietenii l-au mai întâlnit pe tânărul artist Justin:
„Justin, ofensat, smulse mapa cu desene de pe masă, răsucindu-se să plece. O monedă, nu se ştie de cine pusă acolo, căzu jos cu un clinchet prelung, rostogolindu-se undeva spre celălalt capăt al restaurantului.”
Într-o altă scenă, simbolul acestei monezi care schimbă o realitatea cu alta e și mai curios, deoarece în momentul în care moneda cade pentru a doua oară, Monica se afla deja într-o spațialitate a magicului, deci trecerea se va face de data aceasta din magicul ordinar, universal valabil în unul mitic, cu scandinavi cheflii și marinari agresivi, cu vikingi și alte personalități la fel de, aparent, plauzibile:
„Un zumzet de cheflii se auzea în surdină: râsete, vociferări şi, din când în când, la intervale regulate, un fel de clinchet mai pronunţat ce părea a fi zgomotul unei monede căzute la fundul unui pahar sau pe nişte dale de piatră.”
Dar și în sens invers, întru întoarcerea la realitate:
„Auzi din nou acel clinchet de monedă care cade pe duşumeaua de piatră şi-n clipa aceea se făcuse linişte.”
Și toate aceste apariții-dispariții ar putea fi crezute niște creații ale hazardului, doar că la un moment dat se întrezărește un personaj care mie mi s-a părut dubios, și pe care tot moneda mi l-a demascat. Și mai exact, numărarea monezilor:
„Doamna Holz-Steiner nu răspunse înainte de a o saluta şi pe Monica, adresându-i acelaşi zâmbet generos. Nu era singură în încăperea bine încălzită, decorată cu postere turistice şi grafică de şevalet. La măsuţa de lângă şemineu au mai remarcat o femeie. Era exact contrariul gazdei: scundă, brunetă, tunsă scurt, cu o ramă neagră de ochelari pe nas. Avea o expresie timidă, retractilă, trădând un ritm interior mai lent. Număra nişte monede, împingându-le cu pixul într-o poşetă pe care o ţinea în poală.
„Elfride sau… Elfi pentru prieteni“, se prezentă ea cu-o voce moale, ridicându-se-n picioare.”
Iar numele Elfi „pentru prieteni” spune și el multe. Elfii sunt creaturi mitice tipic scandinave, de multe ori reprezentate și descrise drept scunde și cu capacități magice. Dar rămâne de meditat asupra acestui detaliu.
Un alt element de graniță dintre realitate și magic este Ceața. Ceața ca simbol al pierderii realității, a obscurului, a obstacolului din fața vederii, în „Croaziera” apare drept un portal spre lumea magicului:
„Apoi imaginea începea să se tulbure. În ultimele cinci minute iahtul părea să intre într-un nor, învăluit într-o ceaţă ce se ridica din apa râului. Fetele speriate se îndepărtaseră de băncile de la provă, băieţii, dimpotrivă, se lipiseră de parapet şi priveau încordaţi înainte, încercând să desprindă ceva din negura groasă, apoi nu mai scoseseră nici un cuvânt”
„Abia de poate desluşi pe unde calcă. În vălurile de pâclă deasă geamul punţii de comandă devine fosforescent, o lumină violacee se strecoară dinspre pasarelă, acolo unde ar trebui să stea de cart căpitanul înalt, tuns scurt, sau secundul său jovial. Dar nu se vede ţipenie de om. Nici trunchiuri de copaci în apă, nici geamanduri care să marcheze kilometrii traseului, malurile s-au îndepărtat, s-au topit în ceaţă”
Și pentru a nu rămâne mult timp în ceața neștirii, autorul ne dă și o explicație acestui fenomen:
„Şi ce e cu ceaţa asta?“ întrebă Damian.
Renilda ezită. Îşi învârtea inelul cu rubin de pe deget. Apoi, după o pauză, vorbi şi vocea ei sună complet diferit, oarecum jenată, nesigură. „Sunt legende ale locului sau, nişte credinţe despre Dunăre, mituri ale germanilor de demult. Se spune că în anumite zile, cum e solstiţiul de iarnă, ca azi, când se sărbătoreşte Yule, adică «roata anului», sau pe 14 octombrie, când se aduc jertfe zeilor şi… cam pe când a plecat Justin în croaziera lui, se deschid porţi între lumi. Când cei vii îi întâlnesc pe cei morţi. Când dorinţele cele mai arzătoare prind viaţă. Când timpurile se amestecă şi se trezesc puterile întunericului, spaimele noastre refulate, ascunse în subconştient, când trunchiurile copacilor scot la iveală chipurile războinicilor din vremuri de altă dată şi silfide despletite dansează în luminişuri de pădure… Superstiţii din astea. Unii preferă să le spună, într-un limbaj aşa mai ştiinţific, dar şi suficient de ambiguu, cronotopuri sau cronomiraje, viziuni ale unor scene din trecutul îndepărtat, falii spaţio-temporale… Mă rog, nu contează cum le spui, contează ce ţi se întâmplă dacă nimereşti în capcana lor. Poate asta au păţit Justin şi cei doi însoţitori ai săi. S-au blocat într-un spaţiu de trecere, într-o altă dimensiune, au rămas prizonieri pe o navă-fantomă.“
„O buclă a timpului“, spuse tulburată Monica, „sunt prinşi într-o buclă a timpului?“
„I-a înghiţit ceaţa şi nu-i lasă să scape“, încuviinţă Renilda. „Pe tine te-a lăsat. Ai avut noroc, mare noroc.“
Așadar, fără a pregeta prea mult asupra faptelor și, mai ales a expresiei lui Justin, cum că „Literatura e trădătoare“, admirăm această fascinantă putere a cuvântul a lui Vitalie Ciobanu, prin care a reușit ușor să ne transporte într-un spațiu mitic. Și să sperăm că a noastră Croazieră, va ieși din ceața ignoranței și va descoperi mai pe larg această carte.
Vitalie Ciobanu este prozator, eseist, critic literar, ziarist (presa scrisă), comentator la Radio Europa Liberă.
Născut în 1964, în orașul Floreşti, jud. Soroca. Licenţiat în jurnalism, Universitatea de Stat din Chişinău, 1986. A lucrat redactor şi redactor-şef la Editura Hyperion, 1986-1993. Este redactor-şef al revistei Contrafort din 1994.
Autor al volumelor: Schimbarea din strajă (roman), editura Hyperion, Chişinău, 1991; Frica de diferenţă (articole, eseuri, cronici literare), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Valsul pe Eşafod (30 de pretexte literare şi un Jurnal la Praga), Editura Cartier, Chişinău, 2001; Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova. Editura Polirom, Iaşi, 2005; Literatur Express. Europa de la fereastra vagonului. Jurnal pe două voci (volum realizat împreună cu Vasile Gârneţ), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007.
Prezent în antologiile Momentul adevărului, o culegere de texte ale unor eseişti români contemporani, Cluj, Editura Dacia, 1996; în Literatura din Basarabia. Secolul XX (volumele de proză scurtă şi de eseu), Editurile Ştiinţa şi Arc, Chişinău 2004; şi în „Europaexpress. Ein literarisches Reisebuch”. Eichborn, Berlin, 2001
