Schiţând un sentiment al desolidarizării, George Roşu radiografiază, cu extremă tenacitate, iluzia și arbitrarietatea noțiunii de compoziție.

<p "="">Chiar dacă o face recurgând la armonii și rezonanțe plastice, el înscenează, în fapt, mici conversaţii diferenţiale. , o să vedeți aici texte extrase parcă direct din studioul artistului. <p "="">Însă, lucru esențial, nu e vorba de un elitism al manuscriselor, ci, dimpotrivă, de un real proiect democratic scris, într-adevăr, cu cinism şi autoironie şi îndreptat împotriva meditațiilor mai mult sau mai puțin grave pe tema poeziei. George Roşu propune, în schimb, râsul, poznele şi zeflemeaua. Și, deși acestea pot trece drept bufonerii, se relevă, totuși, o conștiință sfâşiată de discordanțe interioare, acest volum construiește, în ciuda scrisului de tipar (înțeles aici atât ca şablon, cât şi ca tehnologie) un mic panteon alternativ compus din Seinfeld, Superman și alţi monștri. Frica de autodezvăluire şi căutarea identităţii merg mână în mână, George Roşu inscripționând, în perimetrul paginii, mici anecdote şi vignette intimiste. , absurdul, rușinea şi singurătatea sunt atent examinate şi, deşi se (re)prezintă ca un soi de manifestare tipografică a indecidabilului, aş zice că întreg volumul pune sous rature granița dintre poezie și artă vizuală, alegând, totodată, între ceea ce este necesar şi inadecvat în muzeul micilor sale plăceri.” - Alex Ciorogar