În general, poezia lui B. Fundoianu a fost definită prin acest decor, prin aceste peisaje inventate. Cine pătrunde însă la straturile ultime ale lirismului său, straturi din care se vor hrăni și preocupările eseistice din Franța – trecând peste melancolicele tablouri bucolice, acoperite uneori de sumbrul vălurilor bacoviene, peste «priveliștile» Herței și Sinaiei, peste policromia amurgurilor provinciale, peste mirosurile și parfumurile, și ele imaginare, peste toată această lume, pentru simțurile sleite de pustiu și așteptare ale poetului, închipuită -, descoperă într-adevăr un univers liric mai plin de înțeles, în chiar realul pe care Fundoianu ar fi vrut să-l obțină, abolind realitatea ostilă. (I. Negoițescu)