În Tu ești rusul cel bun, Maria Pilchin împrăștie viață în jur, personifică, (re)creează personajele urbei prin care trece, nu se ferește de reluări, repetiții, retorică – nimic din ceea ce poate transforma cotidianul în crepuscul și joc de umbre, nimic din alunecarea dinspre ceea ce e și ceea ce pare că e. Își încifrează cu frivolitatea specifică poeziei actuale etapele vieții casnice și biologice. Însă toate spuse și aranjate astfel încât să păstreze proporțiile și etalările dorite, dar și teama, neîncrederea, ascunderea – viața de scoică și viața de melc, cu plutirea miraculoasă a căluțului de mare. O poetică a familiei, a spațiului intim, dublată de contextul socio-istoric și asumată de o voce deja formată și clară, care – atunci când e nevoită să iasă în afară – se extinde (ca lumina / întunericul) în fiecare spațiu liber.