De la Parfumul lui Süskind la Colecționarul lui Trías de Bes, thriller și mister, elixir și antidot, eros și thanatos.

„Pasiune și răni, da, așa stătea scris. Era sacrificiul meu, dovada iubirii, a celei mai mari iubiri, a unei iubiri mai autentice decât cea eternă, fiindcă era dorință omenească, adevărata iubire, unica, iubirea finită și limitată care se naște în sufletele tuturor bărbaților și femeilor din lumea aceasta, acea iubire ce poate fi imaginată, dar nu descrisă, acea iubire pentru care nu există nici acord posibil, nici melodie care s-o evoce.“

Fernando Trías de Bes

Încă din copilărie, Ludwig Schmitt avea uimitoarea capacitate de a capta sunetele din natură și a le înregistra în memorie. Dar la un moment dat a descoperit că din colecția sa lipsea unul: „frecvența unică, cea mai dorită, sunetul perfect, celest, magic, etern“. În căutarea acestuia, va constata că poate reproduce cu uimitoare exactitate sonoritățile pe care le tezauriza, devenind cel mai mare tenor al Germaniei. Însă darul acesta i-a adus cu sine un blestem.

„Trupul meu găzduia acum sunetul sunetelor, ca un druid ce tezaurizează o licoare magică. Elixirul meu nu era unul oarecare, nu era sunetul duioșiei, al blândeții sau al compasiunii. Era sunetul iubirii, al iubirii eterne, al iubirii supranaturale, al iubirii infinite, al iubirii cu toate literele ei, cea interzisă bărbaților și femeilor din lumea aceasta, o sonoritate atât de perfectă încât toate celelalte deveneau inutile.

[…]

În acel punct orb, acel punct în care ochii și mintea se înnourează, stăpâniți de neant și de o întreagă lume, m-am simțit interpretând o arie perfectă, o partitură necunoscută, inedită, fără note, dar plină de sunete eterne. Muzica răbufnise în mine. Sunetul iubirii părea să-mi țâșnească prin fiecare por, inundând totul. Ce senzație ciudată! Râsul alternând cu plânsul, minciuna deghizată în adevăr, două extreme aflate într-un punct central și perfect, poli ce se atrag și se resping în același timp.

– Te iubesc! am suspinat.

[…]

Iubirea eternă a cântat și ea pentru mine. Stăpâna mea combina sunetele într-o formă de neșters, chiar dacă lipsită de umanitate, de pulsiunea bărbatului pasionat și pământean. Iar cântul meu devenea perfect, imposibil de depășit tehnic, dar fără căldura sufletelor muritoare. Iubirea eternă era rece ca gheața. Nu mai cântam din inimă, gingășia nu mai dădea viață sunetelor. Vocea mea își pierduse expresia umană. Şi doar eu percepeam schimbarea. Pentru maeștrii mei, ea continua să fie unică. Însă eu știam că nu sufletul meu cânta. Cânta un zeu arogant și nemilos, cânta amorul etern, un amor fără obiect, un amor fără suport și, în consecință, un amor vid.“

Fernando Trías de Bes

Autor

S-a născut la Barcelona, în 1967. A publicat până în prezent Cerneala (Baroque Books & Arts, 2014), Norocul (2004, Premiul Shinpukai al librarilor japonezi pentru cea mai bună carte a anului 2005), Vânzătorul de timp (2005), text transpus într-un scenariu teatral, Cartea neagră a întreprinzătorului (2007), Omul care și-a schimbat casa pe o lalea (Premiul Azi, 2009), Miliarde de scoici (2010), volum ilustrat de Toni Batllori, A inova pentru a câștiga (2011); volumul de povestiri Relatări absurde (2006), precum și romanele Cuvinte sub apa mării (2006) și Povestea care mă descrie (2008) - finalistă la cel de al XVI-lea Premiu Internațional pentru roman, „Rómulo Gallegos“.

A colaborat la revista País Semanal, iar în prezent publică povestiri săptămânale în La Vanguardia și La Brújula de Onda Cero.