Un bon vivant care și-a trăit viața deasupra dramelor cotidiene și un veritabil roman autobiografic, sub titlul unui faimos vers de Aragon: Frumoasă a fost această viață. Totuși.

Castelan pe linie ereditară, dintr-o veche familie „de robă“, d’Ormesson este și castelanul Literelor franceze: rădăcinile culturii și entuziasmului, ale onoarei și poftei de viață fiind adânc amprentate în Istoria Franței și a lumii largi. Timpul, de multe ori, are răbdare și face dreptate: d’Ormesson scrie onest și pasionat despre lungul său periplu printr-o viață onestă și pasionată dusă în exemplaritate, cu sute de anecdote din universul ascuns al scriitorilor, al politicienilor și al iubirilor interzise. Și despre întâlnirea lui cu frumoasa lume românească a anilor treizeci: Brâncuși, Cioran, Eliade, Anna de Noailles, Martha Bibescu – pe scurt, o Românie cu o imagine justă. Un deliciu!

Părinții mei primeau mulți invitați. Printre siluetele familiare erau, mai ales, două femei excepționale, celebre în vremea lor, mult uitate în zilele noastre, și cu care tata se împrietenise: Martha Bibescu și Elena Văcărescu. Ambele îl cultivau asiduu pe tatăl meu, care le aprecia și le iubea mult, și pe una, și pe cealaltă. Iar ele se detestau cu o frumoasă înflăcărare.

Aceste două eminente doamne nu erau singurii cetățeni români care au reprezentat limba și cultura franceze. Tzara, fondatorul grupului Dada la Zürich în timpul Primului Război Mondial, era de origine română. Sculptorul Brâncuși sau istoricul Mircea Eliade, autor al Mitului eternei reîntoarceri și al Tehnicilor arhaice ale extazului, erau și ei și români, și francezi. Iar mai târziu aveam să-i iubesc și să-i admir mult pe Emil Cioran, moralistul disperat și vesel, autor al Tratatului de descompunere, al Silogismelor amărăciunii, al Căderii în timp, și pe Eugen Ionescu, ale cărui piese Cântăreața cheală, Scaunele, Regele moare au fost adevărate triumfuri.

Există roluri minunate și mari actori. Și există utilități. Toți actorii sunt egali. Dar există vedete de care ne amintim mult timp. Actori precum Homer, Platon, Alexandru cel Mare, Ginghis Han, Rembrandt, Shakespeare, Goethe, Napoleon, Chateaubriand, Tolstoi, Proust, Churchill, Stalin nu sunt uitați. Le avem în memorie gesturile și replicile. Talentul și geniul lor. Sufleorul, plasatoarea, mașinistul, decoratorul și machieuza sunt și ei actori. Iar publicul însuși nu este compus decât din actori. Iar mulțimea de pe stradă, străinii în trecere, bancherii, oamenii străzii, bolnavii din spitale, militarii din cazărmi și condamnații din închisorile lor – toți actori, nimic altceva decât actori. Pictorii, sculptorii, arhitecții, muzicienii, amanții și scriitorii – niște actori. Și cititorii actorilor. Mari sau mici, fericiți sau nefericiți, de geniu sau mediocri, puternici sau sărmani. Toți niște actori, cu rolul lor de jucat.

Autor

Jean d’Ormesson este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist și filosof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, grație seninătății sale îndelung hrănite cultural. Născut la 16 iunie 1925, la Paris, într-o familie aristocratică în care vederile de dreapta și de stânga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson a studiat la École normale supérieure. Între 1974 și 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. În 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluând fotoliul lui Jules Romains, după ce obținuse, în 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire.