Părinți și copii, străinătate și depărtare. Emigrarea e o poveste adevărată.

Aflată în vizită la străbunicul ei, o fetiță găsește o colecție neobișnuită de cutii de chibrituri. În fiecare cutie se află o amintire și o poveste: un sâmbure de măslină, o agrafă, un bilet la meci, câteva litere de plumb folosite pe vremuri în tipografii și multe alte lucruri pe care străbunicul le-a adunat încă de când era copil pentru a nu-și uita satul sărac din Italia unde s-a născut, călătoria cu familia spre America și anii de greutăți și lipsuri trăiți ca imigrant.

Odată, am avut un an secetos. Nu s-a făcut grâul. Nu am mai avut macaroane. Învățătorul i-a scris tatălui meu o scrisoare din partea noastră. Am așteptat. După vreme îndelungată, am primit înapoi o scrisoare cu bilete de vapor pentru America. Când am plecat, bunica mea a rămas plângând în drum. Striga în urma noastră: „O să mâncați pâinea de-acolo și n-o să vă mai amintiți de casa voastră!” Striga și plângea. Am mers cu trăsura până la Napoli. Acolo am văzut pentru prima dată automobile. Și băuturi la sticlă. Și marea. În așteptarea vaporului, am dormit trei nopți în port, pe jos. Tot acolo am găsit și cutiile de chibrituri. Îi promisesem bunicii că n-o s-o uit – că n-o să uit nimic-nimic. Așa am început să țin jurnalul.

Milioane de oameni, în zilele noastre, sunt nevoiți să caute o viață mai bună în altă parte. Mii de copii fie rămân ani de zile departe de părinți, fie trăiesc alături de aceștia, în altă țară, toate greutățile prin care trece o familie de imigranți. Iar copiii au dreptul să știe ceea ce li se întâmplă.