„Mereu a fost obsedat de soldaţi. Mereu i s‑a părut că şi poezia e o boală grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul îşi părăseşte viaţa şi pleacă pe front. Meseria lui e moartea. El îşi pune trupul în faţa glonţului ca să îi apere pe ceilalţi. Dar şi poetul îşi pune trupul în faţa morţii. Ca să ce? Tot ca să‑i apere pe ceilalţi. Ca să‑i apere de ei înşişi, poate. Nici poet nu poţi fi oricum. Poezia trebuie trăită până la capăt. Şi asumată, cu toată otrava ei. E pe viaţă şi pe moarte. Meseria soldatului este moartea de glonţ. Meseria poetului este moartea de sine însuşi. Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Nu e nici o metaforă. E cât se poate de concret. Nu ne pasă de viaţa lor personală. Unul trebuie să moară pentru ceilalţi, civilii. Celălalt trebuie să scrie pentru ceilalţi, nepoeţii. Şi scrisul e tot o formă de moarte. Laşi din tine tot mai mult, până nu mai rămâne mare lucru. Toţi visează la gloria poetului. Dar cine ar accepta să ducă viaţa poetului? Cine ar vrea să trăiască aşa cum a trăit el? Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Altfel nu e poezie. Toţi ar vrea să aibă cărţile lui Dostoievski, dar cine ar accepta să fie condamnat la moarte? Toţi ar vrea să poată scrie ei poezia lui Eminescu, dar cine şi‑ar dori viaţa lui? Toţi ar vrea să aibă 11 elegii, dar cine şi‑ar da drumul în gol cum a făcut‑o el? Boala profesională a soldatului este moartea de glonţ. Vărsarea sângelui. Boala profesională a poetului este moartea de sine însuşi. El se lasă ucis de viaţa pe care trebuie să o ducă, pentru a‑şi putea scrie poezia. Sângele lui care împroaşcă peretele e ca sângele soldatului care se scurge în tranşee. Asta e moralitatea lui.”

Nichita Hristea Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, la Ploieşti. A fost primul copil al Tatianei (născută Cereaciukina, fiica unui general alb, fugit din URSS şi refugiat în România) şi al lui Nicolae, proprietar prosper al unor ateliere de croitorie. A avut o soră mai mică, Mariana, şi o alta, Cristina, înfiată. Odată cu instaurarea regimului comunist, familia a pierdut toate proprietăţile. A început să scrie primele versuri argotice în liceu, sub influenţa lui G. Topîrceanu. În primul an de facultate s-a căsătorit cu sora celui mai bun prieten, Magdalena Petrescu, dar căsnicia s-a destrămat repede. A fost remarcat de Paul Georgescu şi adus în redacţia revistei Gazeta literară. A debutat în 1960, cu volumul Sensul iubirii, foarte bine primit, ca şi cel de-al doilea, O viziune a sentimentelor (1964). S-a căsătorit cu Doina Ciurea, fostă iubită a lui Labiş, de care avea să se despartă în 1965, când s-a îndrăgostit de poeta Gabriela Melinescu, alături de care avea să trăiască, până în 1970, o dramatică poveste de iubire. Au urmat o serie de cărţi care l-au impus drept cel mai important poet român postbelic: Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Oul şi sfera (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969), În dulcele stil clasic (1970), Belgradul în cinci prieteni (1972). A dus o viaţă boemă. În jurul numelui său a luat naştere o legendă, pe care a alimentat-o printr-o gesticulaţie histrionică. Apartamentul din Piaţa Amzei a devenit un loc public, pe unde se perindau sute de scriitori şi artişti. A avut parte şi de recunoaştere internaţională: în 1975 a primit Premiul Herder, în 1979 se afla pe lista scurtă a candidaţilor la Premiul Nobel, în 1982 i s-a acordat Marele Premiu „Cununa de Aur” la Struga. A avut probleme tot mai mari cu sănătatea. Ultimele cărţi (Epica Magna, Operele imperfecte, Noduri şi semne) au fost primite cu destule rezerve. S-a căsătorit, în 1982, cu Dora. A avut parte, cu ocazia împlinirii a 50 de ani, de o sărbătorire naţională. A murit la 13 decembrie 1983, în urma unei crize hepatice.