„culoarea ochilor nu mi se schimbă,

dar privirea da”

” Volumul Minei Decu e o dublă desprindere (+ triplu tulup, cvasi-cvadruplu axel) în toate accepţiunile termenului: în primul rând, ca rite of severance, răsplătind ochiul atent şi cititorul disponibil emoţional cu un arc luminos de cerc de la apropierea emfatică la o distanţare empatică (câştigată şi menţinută, doar în aparenţă paradoxal, prin compasiune), dimpreună cu întreg haloul de hipertrofie senzorială al acestor stări liminale; în al doilea rând, o distanţare de formula minimalistă, metamorfozată într-una dintre cele mai mature, rafinate şi – totodată – persuasive poetici ale corpului din peisajul ultimilor n-zeci de ani. Deşi (dezamăgitor pentru mine!) filamentele de gluten cu preparare rapidă lipsesc cu desăvârşire în afara titlului, în cartea asta – şi mai ales, încă mai limpede în respiro-ul tăcut de după lectură – se găseşte ceva din magia filamentelor electrice de (nu foarte) demult: o incandescenţă blândă, stăpânită, remanentă.” (Florentin Popa)
“Natural, puternic, revigorant, come-back-ul Minei Decu se citeşte dintr-un foc, fără să lase pauze de respiraţie. Ca un espresso băut pe stomacul gol, te loveşte din plin, odată ce-ai luat şi ultima gură: totul se răstoarnă elegant peste tine, într-un flux vibrant de energie. Actual şi original, volumul Tagliatelle allegro te ia de mână şi ţi se aşază cuminte în stomac, ca o încărcătură enormă de confetti parfumate, propulsată direct dintr-un tun.” (Alex Frandeș)